Cercul patrat: Boala ca metafora a lumii

Cu leprosul ne intoarcem in timp, pina in secolele XI-XIII. Epidemia de lepra tine de un
Ev Mediu timpuriu. Treptat, lepra va fi perceputa ca o boala a individului, care-l stigmatizeaza si-l exclude. Intre comunitate si nefericitul atins de lepra, oamenii sanatosi ridica bariere, care exprima o spaima statornica. Leprosul e raul incarnat. El isi anunta prezenta malefica sunind dintr-un clopotel; poarta o coada de vulpe (simbol al vicleniei), pentru a fi de indata recunoscut. Multimea se fereste din calea lui, iar el ocoleste asezarile aglomerate, ratacind intr-un spatiu al nimaniu, spatiul deznadajduit al maladiei sale. In afara cetatii se intind largi pustiuri, vizitate de ostirile Raului: monstri famelici ce-l recunosc pe lepros drept unul de-ai lor. Cu toate acestea, leprosul e o figura ambigua, dezvaluind ambivalenta raului. Cu el atingem o redutabila dezbatere morala, ce a obsedat constiintele veacului de mijloc. Daca leprosul isi poarta solitar pedeapsa, inscrisa implacabil pe trup, el plateste un pacat. Dar al cui? Unul numai al sau ori un pacat colectiv, la care fiecare ia parte? Raspunsul, indelung deliberat, il va absolvi de vina sa, dar il va face purtatorul vinei tuturor. Toti oamenii sint vinovati, insa Dumnezeu, in bunatatea sa, distribuie raul unui numar rezonabil de oameni. Va proceda, totusi, in asa chip incit raul sa aiba o stralucire, o limpezime, infinit elocvente. Raul, departe de a fi ascuns, e vizibil pentru toti, ca o lectie morala, in fata careia reluctanta e inutila. Lepra desparte, dar, in acelasi timp, unifica. Daca toti oamenii sint vinovati, toti oamenii sint, mai mult sau mai putin, leprosi. In schimb, morbul „consuma” doar trupul citorva. E vorba de un „trup social”, lasat prada unui animal rapace, intruchipare a raului si pedepsei. Fantasma punitiva este a tuturor, raul real apartine insa unui grup restrins. Care e alungat intr-un teritoriu lipsit de speranta. Leprosul se auto-reproduce asemenea raului, din care nu poate inflori decit raul. Leprosul provoaca oroare si, totodata, mila. Cel care transcende granita dintre sanatos si bolnav nu poate fi decit sfintul. Sarutul dat leprosului e o recunoastere a starii sale echivoce. Un Ludovic cel Sfint nu se fereste de bolnav, il viziteaza si-si reprima teama, sarutindu-l. Ludovic, s-a spus, e un rege care sufera, fapt ce-l face diferit de ceilalti monarhi. Prin suferinta lor, leprosii locuiesc un regat al durerii, peste care domneste bunul rege Ludovic. Distinctia dintre sanatos si bolnav e abolita. Peste prapastia ce-l desparte pe lepros de comunitatea din care a fost exclus se intinde bratul regesc, al imbratisarii si intelegerii. Ludovic cel Sfint il reconciliaza pe cel diferit, pe Strain, cu cei multi. El sustrage raului puterile sale si il face inofensiv. Dumnezeu renunta pentru o clipa la pedeapsa. Sfintul Julien Ospitalierul, din povestirea lui Flaubert, procedeaza la fel. Il primeste pe lepros in chilia sa si recunoaste astfel ca nu se deosebeste prin nimic de el. A ucis si s-a dedat placerilor. Prin ce este el mai bun decit omul care poarta stigmatele? De aceea il imbratiseaza pe muribund, apropiindu-se de rasuflarea sa fetida, care se transforma pe data intr-o mireasma indicibila. Semn ca Dumnezeu il iarta si-l primeste printre alesii sai, apreciind aceasta impacare dintre un bolnav care sufera si un bolnav care-si recunoaste maladia, fara sa poarte, totusi, semnele sale infamante. Misterul bolii primeste o semnificatie ce o transfigureaza. Proclamindu-si fraternitatea cu Strainul, sfintul schimba sensul pedepsei corporale si inexorabilul raului. Suferind la fel cu ceilalti, el recunoaste ca e un lepros necunoscut. Intelesul parabolei despre sfintul Julien e ca iubirea constituie singurul remediu al raului. Cu teologia bolii, propusa de Sfintii Parinti, maladia capata o profunzime nebanuita. Boala nu mai este doar un accident sau semnul hidos al unei pedepse, ci devine insasi conditia umana. Sensul insusi al bolii se schimba. Conditia fireasca a omului este boala, iar sanatatea echivaleaza cu mintuirea. Intre sanatarea si boala se petrece un schimb semantic spectaculos. Sanatatea e o exceptie de la regula care spune ca maladia tine de insasi natura umana. De fapt, nu trupul este bolnav, ci sufletul. Trupul nici nu se poate imbolnavi. Sfintul stie ca mizeria si vermina sint cu totul inofensive. Maladia e ceva de ordin interior, foarte intim. Sfintul Carlo Borromeo, la 1575, se plimba nepasator printre ciumati si nu contracteaza morbul. Ii consoleaza pe muribunzi, da absolutiunea, transporta pe brate bolnavii, raminind permanent dincolo de amenintarea ciumei. Pentru ca boala este mereu dincoace de el. Daca viata inseamna boala, existenta se cuvine imputinata: sfintul isi va tempera gesturile, rezumindu-le la semnul izbavitor al crucii, va refuza mincarea si va dormi in picioare, sprijinit de perete. El e macinat de o boala secreta, pe care doar Dumnezeu o poate depista si tamadui. Trupul nu o manifesta, ci o ascunde. Sfintul Efrem Sirul se adreseaza lui Dumnezeu, pentru a-l ajuta sa-si faca maladia interioara cunoscuta si celorlalti. Spre disperarea sa, nimeni nu se fereste de el si nimeni nu-l exclude. Sfintul are doar rani interioare. Cei din jur gresesc, considerindu-l sanatos: „Tu cunosti patima ce se ascunde in mine, Tu stii ranile sufletului meu. Tamaduieste-ma, Doamne, si ma voi vindeca. Sufletul sfintului este acoperit de bube, iar plagile stau deschise si rusinoase spre interior. Fireste, toti oamenii sint bolnavi, insa ei isi ascund maladia sub straie, temindu-se de stigmatul pe care l-ar putea primi de la ceilalti. Doresc sa nu fie considerati straini printre ai sai. Se tem de o excludere ce poate fi fatala. Boala singularizeaza. Sfintul insa va lupta pentru recunoasterea lui ca bolnav. El e un lepros fara semne exterioare, un ciumat care nu are bube, un bolnav de holera care merge, anonim, printre ceilalti, fara a fi socotit ca atare. Semnele bolii nu se vad si suferinta e doar launtrica. Si atunci ce inseamna sfintenia? Ea e o rasturnare completa a conditiei umane. Existenta sfintului e un lung exod din boala. Trupul sfintului devine tamaduitor tocmai prin faptul ca el este semnul unei maladii invinse. Mintuirea semnifica o definitiva vindecare. In fond, sfintul e un lepros care se recunoaste astfel, fara sa fie insa recunoscut. Isi duce cu sine maladia intr-un deplin anonimat si conjura ajutorul divin. Iar Dumnezeu, intr-un sfirsit, ii asculta ruga.
(Valeriu GHERGHEL)