Cum se vede Europa de la periferie?

Nu e nici un secret: nici Romania si nici Bulgaria nu au fost prea tare dorite in Uniunea Europeana. In contextul politic actual de pe continent, in care pina si aderarea unei tari precum Croatia, relativ mica ca populatie, bine „asezata” ca economie si infrastructuri, o destinatie turistica de prima mina, este in buna masura suspendata, si Bucurestiul, si Sofia ar mai fi avut de stat ani buni in antecamera UE. De altfel, intr-un scenariu avansat de Fundatia Bertelsman spre sfirsitul deceniului trecut, bazat in mare parte pe evaluari din interiorul Comisiei Europene, orizontul de timp considerat viabil pentru aderarea statelor din Balcani era perioada 2012 – 2015.
Ambele tari au prins insa o nisa favorabila in 1999, imediat dupa incheierea razboiului din Kosovo, si au beneficiat in persoana lui Tony Blair de un avocat determinat si convingator care dorea o extindere cit mai ampla, dincolo de perimetrul format de statele din grupul de la Visegrad si din tarile baltice, intre altele si pentru ca intr-o Uniune semnificativ largita influenta tandemului franco-german se diminua in mod inevitabil. Asa ca la reuniunea Consiliului European de la Helsinki, in decembrie 1999, Romania si Bulgaria au fost incluse «in extremis» pe lista statelor, 12 in total, care incepeau negocierile de aderare la UE.
Numai ca decizia formala de atunci si cele ce au urmat, intre care si ultima care consfintea aderarea celor doua tari incepind cu 1 ianuarie 2007, nu au schimbat in mod decisiv si perceptia lor in spatiul occidental. E evident mai simplu, mai comod sa vii din Praga, Budapesta sau Varsovia, decit sa vii de la Bucuresti. Acest handicap care ne va urmari inca destula vreme de acum incolo, mai ales ca din punct de vedere tehnic statutul de membru vine la pachet cu cele mai dure restrictii si conditionari din istoria UE, cu clauze de salvgardare care pot bloca eliberarea unor transe financiare din categoria fondurilor structurale si, mai sensibil, cu restrictii extinse in domeniul pietii muncii.
UIltimul subiect a si stirnit in ultimul timp destule valuri mediatice mai ales in Marea Britanie si, prin ricoseu, evident si in Romania. S-a creat chiar impresia ca doar britanicii si irlandezii ar avea ceva in mod special cu romanii, de unde si accentele emotionale vizibile in presa autohtona si mai ales pe forumurile de Internet care insotesc articolele pe aceasta tema. Premiza e falsa din start. Majoritatea statelor din UE si in mod special Germania, Austria si Franta intentioneaza sa tina inchisa inca o perioada piata muncii pentru cele doua tari din Balcani, asa cum procedeaza de altfel in prezent si cu multe dintre statele care au aderat in valul din 2004. Ce e nou e faptul ca, daca atunci patru tari, intre care cea mai importanta e Marea Britanie, au decis sa nu introduca astfel de restrictii temporare, acum au anuntat ca vor face acest lucru.
Paradoxal e insa faptul ca nu par sa existe in mod real motivatii economice solide care sa alimenteze acest gen de reticenta. Marea Britanie are, spre deosebire de Germania si Franta, un nivel al somajului relativ scazut si la Londra multa lume recunoaste ca, desi a fost sever subestimat, de mai bine de zece ori in raport cu asteptarile guvernului, fluxul de polonezi venit dupa 2004 a avut efecte in principal benefice asupra economiei. Atit jurnalistii, cit si oficialii britanici cred ca isteria declansata pe acest subiect in presa insulara, mai ales de catre tabloidele de mare tiraj „The Sun” si „Daily Mail”, are cauze de cu totul alta natura decit cele care tin de argumentele de genul celor furnizate de analize argumentate.
E vorba in principal de lucruri care se spun doar la nivel informal. Ostilitatea generala impotriva imigratiei afro-asiatice, mai ales cind e vorba de musulmani, a crescut semnificativ, proportional cu cresterea amenintarilor teroriste si a disconfortului social provocat de inmultirea comunitatilor inchise create de imigranti. Aratind cu degetul catre romani sau bulgari, in majoritate albi si crestini, publicatiile britanice exprima o frustrare publica mai generala fata de tot acest intreg val imigrationist pe care nu o pot exprima direct in cazul celorlalti din teama de a nu fi acuzati de rasism si intoleranta religioasa. In plus, e mai simplu sa lansezi acest gen de atacuri impotriva unor „colegi comunitari” veniti de la periferia UE, asa cum sint romanii si bulgarii.
Statutul nostru in Uniune va ram ine probabil marcat inca o bucata de vreme de atributul „marginal”. Am intrat chinuit intr-o Uniune ai carei membri mai vechi ne privesc mai degraba cu condescendenta. In parte din vina noastra, un exemplu nefericit sint chiar bilbiielile create in procesul de desemnare a candidatului roman pentru postul de comisar european, dar in parte si pentru ca ajungem adeseori prizonierii unor dispute politice interne de pe continent. Pe de alta parte insa, Bucurestiul va avea prin ponderea populatiei o greutate deloc neglijabila la masa deciziilor. Depinde de noi daca vom fi in stare sa o si valorificam. E o chestiune de atitudine. Daca vom alege sa respectam scrupulos indicatiile primite de la Bruxelles sau vom dori sa ne spunem parerea mai ales atunci cind e vorba de chestiuni esentiale legate de constructia institutionala europeana. In acest punct am putea sa tragem cu ochiul la polonezi, pe care multa lume ii critica in vechile capitale continentale, considerindu-i „necuviincios” de activi si de revendicativi pentru un nou membru in club, dar pe care nimeni nu-si mai permite sa-i ignore.