Emotii de toamna, emotii de prima

De opt ani de zile, echipa Romaniei de Cupa Davis are un traseu parca batut in cuie. Joaca  primavara un meci in primul tur al Grupei Mondiale, pe care il pierde, iar toamna se bate pentru mentinerea in aceasta elita, intr-o intilnire pe care indeobste o pierde. Aceasta regula este atit de bine fixata, incit pina si exceptiile sint simetrice. In 2005, romanii au batut Belarus si au avansat pina in sferturi, scapind de baraj, iar anul trecut au retrogradat din Grupa Mondiala. Chiar si cele doua exceptii sint explicabile. In afara de Belarus, echipa Romaniei a intilnit in primavara doar adversari aproape imposibil de rapus (Rusia, Franta, SUA ori Elvetia lui Federer), iar in 2009 a retrogradat pentru ca la barajul de toamna nu a aparut nici Coreea, nici India, nici (hai sa spunem!) Ecuador!, ci Suedia lui Söderling, sau a prietenului nostru Lindstedt. Fata de anii ’90, cind ne plimbam cu Voinea si Pescariu prin Kenya si Zimbabwe (ba mai si pierdeam), este, desigur, un progres. Insa acum parca-parca ne-am dori sa mai jucam un tur prin Cupa Davis si sa scapam de emotiile barajului. Ca o dorim nu este rau, dar daca putem este o intrebare cu bataie lunga. Cel mai simplu ar fi sa ne mai gindim la un noroc ca acela de acum cinci ani, sa dam primavara de un adversar pe care putem sa-l batem, nu o Franta sau o Spanie, care pot alinia cu usurinta trei-patru echipe care sa ne scoata tenisul din cap. Aceasta ar fi o sansa, dar nu are tangente cu fondul problemei.

Ne place sau nu, Romania duce lipsa de tenismeni de valoare. Daca la fete a rasarit o generatie datatoare de sperante, baietii nostri cam bat pasul pe loc in turnee. Victor Hanescu este liderul tenisului masculin romanesc, un lider care insa n-a reusit intr-un deceniu de activitate la virf sa cistige decit un singur turneu ATP. Problema echipei de Cupa Davis nu sta in Hanescu, pentru ca Victor, bun-rau cum este, are intotdeauna ambitii speciale cind joaca in echipa Romaniei, la fel ca si predecesorul sau, Andrei Pavel. Atunci cind Pavel era vioara intii, Hanescu avea cam valoarea de astazi a lui Crivoi sau Ungur. Insa Victor a crescut in "umbra cneazului" si, chiar daca rar trece de turul II prin turnee, in meciurile de Cupa Davis se poate pune nadejde in el. Aparent, problema ar fi sa creasca un al doilea jucator de simplu de valoare apropiata lui "Hane" si sa se gaseasca un partener de dublu stabil pentru Horia Tecau (cum era, in trecut, Florin Mergea, sau cum parea sa fie Marius Copil). Nu este suficient nici atit. Vremurile cind Romania ajungea in finala cu doi jucatori de superclasa (Nastase si Tiriac), sau acelea cind se putea avansa in ultimul act cu un singur jucator (cazul Spaniei marelui Manolo Santana) dusu-s-au. In anii nostri, marile echipe de tenis au alternative. Sau, mai exact, au concurenta pe locuri. Activitatea cvasi-neintrerupta in turnee este foarte obositoare, accidentari pot aparea oricind, iar unii jucatori pur si simplu refuza, din acest motiv, sa-si reprezinte tara in Cupa Davis. Este cazul Spaniei, in care rareori apar in echipa impreuna virfurile Nadal si Verdasco. Echipa iberica are jucatori care ii pot inlocui, insa la noi, daca se accidenteaza Hanescu, este greu de imaginat ca se poate cistiga o intilnire de Cupa Davis cu un adversar cit de cit mai periculos.

Problema este de fond, sau mai exact de fonduri. Tenisul este un sport aducator de bani, dar si costisitor in acelasi timp. Pina cind un tinar ajunge sa joace in calificarile unui turneu ATP, trebuie cheltuite sume foarte mari, inclusiv pentru participarea in anticamera turneelor futures. Multi tineri jucatori de tenis se multumesc sa stringa un ban prin concursuri de mica anvergura, dupa care se lasa sau o lasa mai moale. Astfel incit, cu toata proliferarea turneelor din tara, care se inmultesc precum ciupercile, aparitia unor echipieri de nadejde in Cupa Davis este greu de anticipat.

Mai exista si o alta abordare a chestiunii, bazata pe automultumire. Deci, jucam in fiecare an baraje de mentinere in Cupa Mondiala. Ei, si ce? Anglia, care a inventat acest sport, cu tot cu Wimbledonul ei, cu tot cu marele Andy Murray, nu are parte de o asemenea onoare. Italia, o tara cu multi tenismeni, joaca in esaloanele euro-africane si sarbatoreste daca ajunge la un baraj. Exemplele pot continua si conduc la ideea ca, daca Romania a ajuns, cu un potential redus, sa joace an de an in (sau pentru) Grupa Mondiala, aceasta se datoreaza dorintei jucatorilor de virf de a-si reprezenta onorabil culorile tarii. Pentru a putea obtine mai mult mai este necesara o competitie asidua pentru reprezentarea Romaniei in Cupa Davis.  Ceea ce, la ora actuala, nu este posibil.