Fantosa prezidentiala

Partidul Democrat isi ia din ce in ce mai in
serios rolul de partid prezidential. Acest lucru
devine evident din ultimele evolutii de pe scena
politica, in ciuda dezmintirilor date recent, intr-un
interviu, de presedintele Traian Basescu.
Campania masiva de recrutari politice in
Parlament si in teritoriu, initiativa de formare a
unui mare partid popular si indepartarea
constanta de PNL au fost interpretate de
majoritatea analistilor ca pasi in acest sens. In
timpul scurs de la alegeri, PD a facut figura unui
partid lipsit de autonomie, legat ombilical de
Cotroceni, al carui adevarat lider a fost seful
statului. Democratii nu au facut nici un efort de a
contrazice aceasta imagine, desi au avut prilejul
si mijloacele sa o faca. Dimpotriva, s-au straduit
sa consolideze suprapunerea efigiei
prezidentiale peste profilul partidului. Lipsa de
independenta, socotita de analisti descalificanta,
este tolerata de liderii PD, atita timp cit se
considera ca identificarea cu Basescu aduce
puncte electorale partidului.
Este o greseala sa spunem ca PNL este cel care
a facut primul pasul in afara Aliantei. Sa nu uitam
ca, prin decizia luata la sfirsitul saptaminii
trecute, liberalii au raspuns unei oferte a
democratilor construita in mod deliberat in
termeni inacceptabili. Oferta PD poate fi
asemuita unui „potlach” – o practica simbolica
descrisa in antropologie prin care grupari rivale
isi fac daruri valoroase, dar nu cu scopul de a
face pe plac adversarului, ci pentru a-l provoca,
pentru a-l pune intr-o ipostaza defavorabila,
inconfortabila prin valoarea cadoului.
Propunerea de fuziune aparent generoasa a
democratilor a fost un astfel de dar de razboi, de
cadou provocator. Reactia PNL a fost fireasca si
previzibila, inclusiv pentru PD, in ciuda
stupefactiei mimate in fata camerelor de luat
vederi. S-a ajuns exact in punctul in care PD a
dorit sa se ajunga. Mai inteligent decit raspunsul
moderat dat de liberali ar fi fost unul formulat in
termenii unei oferte aparent si mai generoase
decit oferta democrata. Nu a fost sa fie. In PNL
se gasesc multi oameni de afaceri nu insa si
cititori de antropologie care sa stie logica
potlach-ului. Astfel, PD a putut poza in fata
opiniei publice ca partidul rezonabil care a dorit
fuziunea, a fost dispus la sacrificii, dar a fost
respins de liberalii cei recalcitranti.
In scenariul PD, liberalilor le era rezervat un rol
ancilar in formatiunea nou creata prin fuziune.
PD ar fi jucat rolul de partid-gazda, care
organizeaza nunta, plateste lautarii si stabileste
muzica pe care invitatii urmeaza sa dantuiasca.
PNL ar fi trebuit sa-si lase la garderoba haina
liberala, trecutul si ideologia, pentru a participa la
un proiect politic conjunctural.
Pentru ca proiectul de formare a unui partid
prezidential constituie, oriunde in lume, exact
acest lucru – un demers conjunctural, aflat sub
semnul provizoratului si al tranzitoriului. Din
istoria partidelor prezidentiale se vede ca
acestea nu au viata lunga, isi schimba des
numele si doctrina, sufera din cauza
inconsistentei interne, a lipsei dezbaterilor si
competitiei valorice reale din partid, au mari
probleme de succesiune si, mai ales, probleme
de supravietuire in alt context decit acela care a
condus la formarea lor. In plus, partidele
prezidentiale nu sint, chiar in perioadele lor de
glorie, atit de performante in alegeri precum se
crede – in fapt, exista putine cazuri in care au
obtinut singure majoritatea.
Un partid prezidential este mai mult o anexa
prezidentiala, un oficiu de ceremonii pentru seful
statului, decit un partid politic in adevaratul sens
al cuvintului. In loc sa-i reprezinte pe alegatorii
care il voteaza, partidul prezidential tinde sa-l
reprezinte mai mult pe seful statului. In loc sa-si
urmeze cu perseverenta linia ideologica,
rataceste in functie de capriciile si idiosincrasiile
prezidentiale. In loc sa se angajeze temeinic in
efortul democratic cu toate complicatiile
procedurale pe care acesta le presupune,
formatiunea prezidentiala concede la
personalizarea puterii si devine vulnerabila la
populism si autoritarism.
Sondajele arata ca opinia publica este favorabila
instituirii unei forme de prezidentialism. Insa
prezidentialismul nu este un lucru pe care
Romania sa si-l doreasca cu adevarat. Exista
momente in care majoritatile se inseala. Din
studiile clasice ale lui Juan J. Linz, impartasite
azi pe scara larga in stiintele politice, se stie ca
prezidentialismul prezinta mai multe dezavantaje
si amenintari pentru democratie, valabile si in
cazul Romaniei (instituie un joc de suma nula
care duce la concentrarea si personalizarea
excesiva a puterii, prezinta riscul blocajelor
institutionale in cazul unui Parlament ostil sau al
unor partide politice dezordonate, cum sint si
partidele din Romania, are dezavantajul rigiditatii
in situatii de criza, in care in cauza este insasi
figura presedintelui, din pricina
cvasiimposibilitatii schimbarii presedintelui
inainte de termen, spre deosebire de un regim
parlamentar unde alegerile anticipate si
succesiunile sint mai usor de organizat, apoi
stilul unei guvernari prezidentiale are putin de-a
face cu complicatiile procedurale ale
democratiei, inducind mai degraba
vulnerabilitatea la populism si intoleranta fata de
orice forma de opozitie etc).
In stadiul de institutionalizare precara in care se
afla democratia din Romania, prezidentialismul si
formarea unui partid prezidential sint ultimele
lucruri pe care sa ni le dorim. Poate ca acestea
servesc intereselor unora la un moment dat, dar
nu este deloc sigur ca servesc interesele
democratiei romanesti pe termen mediu si lung.
Din acest punct de vedere, efortul PD de a
deveni cu orice pret un partid prezidential este o
dezamagire si, in termeni democratici, un teribil
esec.