Fictiunea fondatoare

Greva studentilor de la facultatile de stat pare sa fi intrat intr-un unghi mort. Cu toate ca alte centre universitare si institute ameninta cu intrarea in greva, este destul de usor de observat ca protestele studentesti n-au avut impactul asteptat. Marea greva eliberatoare, in felul in care o descria presa populista, mai trebuie sa astepte. Generatia care va salva Romania, de asemenea.
Mai curind, miscarea revendicativa studenteasca a parut un fel de joc de societate. Abia daca, la Bucuresti, grevistii au reusit sa reitereze pentru citeva ore gestul mitic de a ocupa Piata Universitatii. Dar cum Ion Iliescu este in opozitie, iar Miron Cozma in puscarie, n-a fost nimic in stare sa-i mobilizeze mai mult de atit.
Cauzele acestui cvasi-esec sint de mai multe feluri. Inainte de toate, obisnuinta de a vedea in studenti salvatorii Romaniei, un fel de mineri care ne scapa periodic de politicienii si de toate relele lumii noastre, trebuie drastic reevaluata. Democratia are alte forme de cenzura a deciziei politice.
In acelasi timp, ca si anul trecut, protestatarilor le-a lipsit o cauza care sa-i mobilizeze. Multe din revendicarile lor sint aproape aceleasi de ani buni si nimeni nu pare sa le gaseasca o rezolvare. Ele nu tin, prin urmare, exclusiv de o persoana sau de o formula de guvernare. Cele mai multe dintre ele sint anacronice, cum ar fi exigenta subventionarii costurilor legate de intretinere. De altfel, paradoxul situatiei este ca, in timp ce studentii care-si platesc studiile merg la cursuri, cei de la stat, care oricum, sint privilegiati, ies in strada.
Nimeni nu poate explica, din punct de vedere rational, de ce intr-o economie concurentiala ar trebui subventionate studiile superioare. Este drept ca un paragraf din Constitutie sustine gratuitatea invatamintului public la toate nivelele sale. Dar este evident pentru oricine ca aceasta ramine o imposibilitate de ordin practic. Pe de alta parte, ce inseamna gratuit? Studentii sint tentati sa creada ca este vorba de o gratuitate absoluta a tuturor costurilor legate de sublima lor existenta. Ei solicita nu numai eliminarea micilor taxe ocazionale, suparatoare mai ales prin natura lor imprevizibila si arbitrara, cit si costurile de intretinere si transport in timpul studiilor, ceea ce este inacceptabil.
Organizatorii grevei, ca si populatia studenteasca in general, nu par a fi capabili sa distinga intre ce este posibil si ce nu este. Ei n-au stiut sa puna toate acestea in termenii unui enunt limpede, modern si mai ales mobilizator si s-au lasat ispititi mai curind de verbalitatile mimetice din jur.
Aceasta se datoreaza, probabil, unei grave incoerente organizatorice. Faptul ca nu exista o unitate a miscarii sindicale studentesti este mai putin important decit s-ar crede. Dar nici macar la nivelul unei singure institutii sindicatele n-au reusit sa-i mobilizeze pe studenti si sa ofere o imagine de putere. O greva nu este un picnic si nici o rafuiala spontana. Participantii au nevoie sa-si confirme mereu comunitatea de interese si gindire si sa actioneze cu maxima forta de soc. La noua ani de la fenomenul Piata Universitatii, lumii studentesti pare sa-i lipseasca organizatiile puternice si activistii credibili.
Mai grava este lipsa de aderenta la valorile unei societati liberale, in care concurenta si responsabilitatea individuala sint valori pedagogice cheie. Usurinta cu care au preluat lozincile populiste, limbajul si comportamentele unor lideri par a indica faptul ca organizatiile de tip Liga Studentilor sint puternic tentate de vechiul referential extremist interbelic. Povestea de amor nebun petrecuta intr-o seara de toamna romantica pe platourile Antenei 1 intre liderii studentilor grevisti si corifeii populismului multilateral este frapanta, dar deloc surprinzatoare. Lumea studenteasca este mai mult decit niciodata ispitita de explicatiile simple (dar false) si de agresivitatea mediilor populiste.
In fine, o alta cauza a esecului miscarii studentesti poate fi gasita in functia pe care o indeplineste: aceea de a ascunde niste fictiuni. Liderii studentilor au fost primiti de primul ministru si au fost incurajati de chiar ministrul Andrei Marga. De ce, atunci, nu obtin studentii niciodata ceea ce vor, daca toata lumea este de partea lor si le da dreptate? De ce trebuie luat in fiecare an totul de la capat, cu aceiasi oameni, de o parte si de alta?
In Romania, nimeni n-are curajul sa spuna unei mase de oameni ca n-are dreptate, chiar daca este evident aceasta. In plus, nimeni n-are interesul sa se rezolve ceva. In cazul de fata, daca unele probleme nu pot fi solutionate, cele legate de subventii si gratuitati, indeosebi, celelalte, care privesc relatiile cotidiene dintre studenti si administratia institutelor, ar trebui reglate prin simple negocieri sau prin contacte directe intre liderii studentilor si administratie, fara intreruperea cursurilor sau alte spectacole de strada.
Aceasta ar insemna ca organizatiile studentesti sa functioneze in regim de normalitate, iar ca administratia sa le accepte controlul si exigentele de bun simt. Dar in Romania nu exista o cultura a normalului: totul se rezolva prin scandal si rareori prin negociere. Un anume Macovei, decan prin gratia lui Dumnezeu la Facultatea de Drept din Iasi, isi alunga, zilele trecute, studentii nemultumiti de suprataxarea la care sint supusi catre o facultate privata. Ce se poate negocia aici? Poate demisia.
Aceasta lipsa de consideratie reciproca legitimeaza gesturile radicale, ca si toate aceste fictiuni numite sindicate studentesti, lideri, solidaritate si activism studentesc. De aceea, toti asteapta ca statul sa le rezolve, la fel ca si parintilor lor, toate problemele. Iar daca nu, este si la anul timp pentru o greva. Pentru marea greva eliberatoare. (Florea IONCIOAIA)