Handbal la timpul trecut

Calificarea nationalei masculine de handbal la un Campionat Mondial pentru prima data dupa 14 ani a fost primita cu entuziasm, la orizont aparind speranta ca – odata si odata – vom reveni cu baietii, acolo unde am fost, in virful ierarhiei. La 45 de ani de la ultimul titlu mondial al handbalului romanesc, la 18 ani de la ultima medalie si la 14 ani dupa ultima calificare, nimeni nu putea avea pretentia ca handbalistii nostri sa sparga ierarhiile mondiale, iar obiectivul fixat de FRH a fost unul modest, dar unicul accesibil: intrarea in grupele principale, intre primele 12 echipe ale lumii. Pina la urma, obiectivul a fost ratat, iar amatorii acestui sport, atitia citi au ramas, se impart in doua categorii: unii, furiosi de-a dreptul de neputinta baietilor lui Aihan Omer, cer demisii peste demisii, in timp ce altii dau vina pe ghinioane, invocind amintirea citorva momente spectaculoase oferite de jucatorii romani, in meciurile cu Ungaria si Slovacia. In materie de demisii, a parasit corabia cel care nu trebuia s-o faca, vicepresedintele Petre Paleu, omul de care se leaga succesele unor echipe ca Fibrex Savinesti si HCM Resita si recenta calificare a nationalei la Mondiale. Cum nu trebuie sa plece nici antrenorul Aihan Omer, pentru ca deficientele nationalei masculine nu sint de natura tehnica si umana, ci urmarea unei crize de sistem care dureaza de 20 de ani si mai bine.

Cind cistiga ultimele titluri mondiale din 1970 si 1974, Romania era numita "Brazilia handbalului". In frunte cu vrajitorul Cristian Gatu, echipa tricolora ametea toti adversarii prin tehnica ireprosabila in regim de viteza, prin pasele si incrucisarile delicioase, sau prin suturile naprasnice ale unor tunari ca Gruia, Birtalan sau Stinga. Handbalul era la loc de cinste in preocuparile sportive ale diriguitorilor vremii, terenuri cu semicercuri erau in toate scolile, iar talentele rasareau pe banda rulanta. Totul condus de o tripleta de antrenori batuta ani si ani in cuie: Nicolae Nedef, Oprea Vlase si Eugen Trofin. La citiva ani dupa titlul mondial de la Berlin, a venit la Bucuresti o echipa germana, Gummersbach, care a jucat in Cupa Campionilor Europeni cu Steaua, echipa care aproape se confunda cu nationala. Nemtii au tras o bataie sora cu moartea Stelei, iar presa de atunci deplingea jocul in forta si plin de duritati a echipei din Gummersbach, unul dintre uriasii sai interi, Jochen Brandt fiind chiar numit "criminal" in ziarul "Sportul". Un an mai tirziu, Germania de Vest cistiga, in Danemarca, titlul mondial, iar "criminalul" Brandt devenea jucatorul nr. 1 al competitiei in care Romania s-a clasat pe locul VII. Pe atunci, nici un roman nu banuia sa creada ca jocul practicat de Gummersbach, adoptat si de nationalele RDG, RFG si URSS, era de fapt, handbalul viitorului. Noi am ramas "brazilienii" handbalului, desi in tara stateau la coada antrenorii straini sa invete secretele magicienilor romani. Antrenori romani de frunte treceau granita (legal si clandestin) si proliferau lectia romaneasca in lume, lectie pe care altii au invatat-o prea bine, din moment ce, la ora actuala, echipe ca Franta si Spania ne usuca, ba ne pot bate si echipe ca Egipt si Tunisia. Toate s-au infruptat din scoala romaneasca de handbal. Dupa Olimpiadele din 1976 si 1980 (incheiate DOAR cu argint si bronz), sporturile de echipa au intrat in dizgratia clanului conducator, iar handbalul nostru masculin a mai miscat, un timp din inertie. Brazilienii au invatat (in fotbal, nu in handbal!) ca tehnica si viteza nu sint totul, noi (in handbal, nu in fotbal!), inca nu. Mai mult, datorita degringoladei din anii finali ai regimului comunist, prelungita mult si in anii post-decembristi, ne-am pierdut si mindria aceasta romantica de "brazilieni". Pentru ca daca in Brazilia, talentele iesite din comun misuna pe plajele insorite, la noi din ce in ce mai multi copii joaca handbal. Revenind in prezent, antrenorul Aihan Omer are dreptate: nu vine nimic din urma. La Osijek, in afara de Rudi Stanescu si Rica Piriianu, partial Vali Ghionea (mari valori), Romania a aratat un amalgam de jucatori blazati (Jurca, Petrea) sau de-a dreptul expirati (Stavrositu) si tineri crescuti de Aihan Omer, care n-au experienta necesara unei competitii de asemenea nivel.

Optimistii spun ca aceasta calificare este un inceput, care ne va duce in cele din urma spre medalii. Calificarea la Europenele de anul viitor este, insa improbabila, iar handbalul romanesc are nevoie de un soc managerial si financiar, care sa reinvie atmosfera anilor ’70. Cel care promitea un asemenea soc, Petre Paleu, a plecat. Cel care conduce handbalul de 14 ani, refuzind sa ramina in lumea legendelor, Cristian Gatu, ramine. Semn ca noi stagnam cu succes, ancorati in trecutul glorios!

PS: Destinul ceva mai bun al handbalului feminin nu se leaga de competenta FRH decit cind joaca rol de alibi.