HOMO VALACHUS: Poveste cu baietei

De la o vreme, ma b?ntuie amintirea unor episoade bizare, din copilaria si adolescenta mea, episoade pe care le credeam pierdute definitiv ?n negura trecutului. E aici, fara ?ndoiala, un semn de ?mbatr?nire, dar (sper, cel putin) si nevoia reconsiderarii etapelor formative din unghiul maturitatii. Deunazi, mi-a revenit ?n memorie o ?nt?mplare destul de stranie, din anii v?rstei prescolare, c?nd (?nca mai) stateam pe strada Stejar a batr?nului cartier Tatarasi. Blocul nostru (I 4, daca nu ma ?nsel) era locuit, ?n pofida politicii de „mixare” sociala a populatiei (dusa cu aplomb de PCR), miraculos, de un numar de familii mai spalatele, altfel spus (?n limbajul timpului), cu instincte de mica burghezie. Ele cultivau ritualuri necomplicate de civilitate, care le faceau deosebite ?n decorul de macarale („r?zatoare” ?n soare?!) ale epocii. Copiii lor, printre care ma numaram cu entuziasm, ?nvatasera, timpuriu, strategii evolutioniste de baza: folosirea periutei de dinti, a pieptenului si a sapunului, salutul vecinilor si, dupa caz, arta dialogului elementar. Din pacate ?nsa, aceasta apetenta pentru normele de abecedar ale civilizatiei nu reprezenta un avantaj ?n Tatarasiul acelor timpuri (cum nu prea reprezinta nici ?n Tatarasiul zilelor noastre), ci, dimpotriva, se dovedea mai cur?nd un handicap de adaptare. Explicatia paradoxului este simpla. I 4 era atunci ?nconjurat – pe o arie semnificativa – de niste cladiri terifiante, asemanatoare penitenciarelor de maxima securitate, la ferestrele si intrarile carora puteai observa, ?n permanenta, creaturi cu ambiguitate de gen, v?rsta si, nu ?n ultimul r?nd, specie. Noi, prescolarii de la I 4, stiam un singur lucru cu siguranta: acesti indivizi neobisnuiti erau considerati tot „copii” (macar ?n anumite registre de evidenta a populatiei), ?n ciuda sunetelor guturale pe care le emiteau si a m?inilor c?t lopetile pe care le fluturau – adesea amenintator – ?n aer. ?n plus, datorita diferentelor (mult prea vizibile) dintre noi, nu ne ?ndoiam nici o clipa ca ei ram?neau dusmanii nostri ne?mpacati, ?n orice context ne-am fi aflat, trebuind, ?n mod absolut, evitati. Ma rog, nu vreau sa supar excesiv locatarii actuali ai zonei (pe unde n-am mai fost de aproape trei decenii). Sa spunem ca astfel arata realitatea ?nconjuratoare dupa mintea pustanului de cinci-sase ani, ?n pielea caruia ma aflam la momentul respectiv.
Povestea mea ?ncepe ?ntr-o dupa-amiaza caniculara de vara c?nd, ?mpreuna cu o vecina-prietena (mai mare cu un an dec?t mine), Carmen pe numele ei, m-am aruncat, cu nesabuinta, ?ntr-o aventura ce ar fi putut, finalmente, sa ma lase cu parul albit timpuriu. Pe scurt, „creaturile” amintite aveau un ascendent indiscutabil asupra noastra, copiii de la I 4. Primaria dotase blocurile lor imunde, contrastiv, cu niste parcuri de joaca extrem de atragatoare. Scr?nciobele, balansoarele si v?rtelnitele multicolore ne faceau cu ochiul noua, nedreptatitilor de la I 4, care, de frica „stap?nilor” lor, ajunsesem sa le vedem ca pe dimensiunile mirifice ale unui paradis fatalmente inaccesibil. Sub dogorirea necrutatoare a soarelui de iulie, Carmen, o fetita voluntara si cam iute din fire, hotar? abrupt ca tirania nu mai avea cum sa dureze. Lu?ndu-ma decis de m?na, ea ma t?r? practic ?n unul dintre parculetele ?n cauza (pustii la cea ora). ?nt?i timizi, apoi din ce ?n ce mai relaxati, ne-am av?ntat ?n scr?nciobele si balansoarele cu bare fierbinti. C?nd ne era lumea mai draga si leaganul nostru se ridica viguros la nouazeci de grade, ca din senin, a aparut un Atufal veritabil, caruia ?i lipsea doar inelul din nas pentru a ?ntrupa, pe deplin, celebrul personaj melvillian. Gigantic (din perspectiva mea de om firav ?n anii respectivi), cu spr?ncene ?ncruntate (aparent, cronic), individul se posta tacut si parca derutat l?nga scr?nciobul nostru. Picioarele si m?inile ?mi ramasesera fara vlaga, iar nodul din g?t ameninta sa ma sufoce. Am simtit ca unica arma de aparare era conversatia cu bestia si, ca atare, am avut un fel de initiativa. Cu un glas ce amintea mai degraba de cotcodacitul gainii ?nainte de taiere, am spus: „Vrei sa te tragi cu noi, baietel?”. Urmarea, sincer, nu-mi revine ?n memorie cu exactitate. Ochii mintii ?mi ofera cr?mpeie iconice cu o fiara dezlantuita care ma apuca feroce si ?mi articuleaza (cel putin) un sut violent ?ntr-un loc dureros. Rememorez ?ntruc?tva (dar s-ar putea sa fie numai imaginatia mea post-traumatica) si niste explicatii ragusite ale agresorului. Venise sa se joace cu noi, iar eu ?l facusem baietel (trebuie sa admit ca nefericitul apelativ ?mi venise, pe fondul disperarii, ca un argument suprem al supunerii mele neconditionate si lingusitoare ?n fata fortei melvillianului Atufal). O mai revad si pe Carmen lupt?ndu-se cu vitejie sa ma scoata din m?inile monstrului. ?n sf?rsit, am mers acasa ravasit si mi-am privit ?n oglinda, cu oroare, chipul descompus de spaima. Daca la vremea mentionata as fi citit deja ?vejk-ul lui Ha?ek, probabil ca as fi ?ntrebat atunci ca faimosul general al latrinelor – „Idiot?” – si mi-as fi raspuns singur, ?n locul bravului soldat – „Da, raportez supus ca s?nt idiot!”. Asa nu-mi ram?nea dec?t sa constat ?ncheierea unei noi lectii de viata a carei morala devenea foarte precisa: lingusirea nu este solutia fricii si nici nu reprezinta un instrument diplomatic!
Astazi, la treizeci de ani de la eveniment, extrapol?nd discutia si pastr?nd, desigur, proportiile, ma ?ntreb surprins de ce nu reusesc sa-si asume guvernantii nostri acelasi elementar principiu? Vizitati de comisarii internationali („baieteii” postindustrializarii) si pusi constant la punct pentru matrapazl?curile pe care le fac de aproape un deceniu si jumatate, ei mimeaza panica temporara, folosind, eventual, linguseli rudimentare, iar apoi ?si continua magariile ca si cum nimic nu s-ar fi ?nt?mplat. Sa vina oare explicatia din faptul ca suturile ?n noada, p?na la urma, nu le iau ei, ci populatia pauperizata?
(Codrin Liviu CUTITARU)