Iasul la bariera

De treizeci de ani, nimeni nu a reusit sa rezolve, cit de cit acceptabil, inconvenientele de la o trecere la nivel cu calea ferata.

"Mi-am petrecut jumatate din viata la bariera de la COMAT". Aceasta este postarea unui cititor al "Ziarului de Iasi" la unul dintre multele articole pe care le-am publicat  referitoare la aglomeratia si timpul pierdut de soferi la trecerea la nivel cu calea ferata din cartierul Dacia spre Canta-Pacurari. Chiar daca exagerarea este evidenta, ghicesti in spatele acesteia un pachet de nervi descatusat ironic si usor resemnat. Sa reamintim mai intii ca, in afara pasarelei care leaga cartierul Alexandru cel Bun de restul orasului, trecerea la nivel pomenita mai sus este singura iesire a zeci de mii de locuitori din cartierele amintite spre arterele principale ale Iasului. Zilnic, mii de soferi asteapta minute bune ridicarea barierei. Trenurile, locomotivele fara vagoane, diversele utilaje feroviare se succed la intervale mici de timp, obligind sistemul automat sa inchida traficul auto.  Deseori bratele mecanismului de inchidere se ridica numai pentru un minut sau doua, timp in care peste terasamentul denivelat al caii ferate reusesc sa se strecoare, aproape conspirativ, doar cinci sau sase masini. Stiu persoane care vad in miscarea verticala a prajinelor alb-rosii un semn al providentei, trist cind sint coborite, favorabil cind sint ridicate. Tonusul zilei este dat de pozitia celor doua bare. In momentele de asteptare nervoasa, de furie neputincioasa, cel mai nepotrivit lucru care ti se poate intimpla este sa fii depasit, pe banda pentru virajul la stinga, de soferii nesimtiti, care sfideaza coada si se aseaza in capul sirului unde, chipurile, sint doua benzi pentru traversare. Cui nu-i trece prin minte sa coboare si sa-i ia de guler trebuie sa-si faca un control medical. S-ar putea sa constate ca este alcatuit din otel. Una peste alta, de peste 30 de ani, la COMAT functioneaza un instrument de tortura, caruia ii sint victime, zi de zi, mii de soferi traitori in "capitala culturii".

Problema barierei de la COMAT ar putea fi un simbol dublu, pe de o parte al lucrurilor marunte care ne streseaza zilnic, pe de alta parte al ineficientei unui sistem administrativ incredibil de longeviv. Poate fi un simbol care sa descrie incremenirea unei comunitati, anchiloza si ancorarea acesteia in pirghiile unei birocratii inumane. De treizeci de ani, nimeni nu a reusit sa rezolve, cit de cit acceptabil, problema unei bariere. Sa mai deschida una, la Tigarete, sa o dinamizeze pe cea existenta, sa faca o subtraversare sau un pasaj suprateran. In tot acest timp, am avut cel putin doi ieseni la conducerea Companiei Nationale de Cai Ferate. Am avut secretari de stat si ministri, primari puternici si prefecti cu vorba grea. Toti acestia au fost furiosi pe bariera. Toti au promis sprijin pentru rezolvarea problemei. Dar nu s-a putut. Te intrebi acum cu cine sa mai vorbesti.

La o intilnire recenta a Grupului pentru Dialog Social din Iasi, rectorul UMF, Vasile Astarastoae, a descris o situatie similara. A sesizat o anomalie in legislatia referitoare la folosirea fondurilor europene din universitati. Problema era o "scapare" care putea fi remediata relativ simplu, fara sa fie necesar acordul partenerilor europeni. A stat de vorba cu mai multi rectori, care i-au dat dreptate. A primit reactii favorabile de la organizatiile profesionale de profil. A fost incurajat de secretarul de stat din domeniu. A vorbit cu ministrul Educatiei, care i-a spus ca ii impartaseste in totalitate punctul de vedere. Toata lumea i-a aprobat demersul, de la studenti pina la ministru. Cu toate acestea, nimic nu s-a rezolvat.

Sa mai amintim citeva proiecte care intrunesc unanimitatea celor care decid, dar nu inainteaza: demararea lucrarilor pentru extinderea aeroportului, finalizarea gropii de la Hala Centrala, inventarierea si lamurirea situatiei juridice pentru breteaua soselei de centura, stabilirea unui amplasament pentru un viitor spital regional de urgenta. Daca iesim din zona Iasului, ar fi suficient sa exemplificam, la nivel national, cu incapacitatea de a finaliza o autostrada in ultimii 20 de ani.

Desigur, fiecare caz in parte are particularitatile sale. Totusi, atunci cind il proiectezi intr-un interval de timp suficient de mare, douazeci sau treizeci de ani, de exemplu, imobilismul devine frapant. Daca incerci o explicatie, pasesti pe nisipuri miscatoare. In 20 de ani s-au succedat la putere toate partidele politice. Nu exista undeva un monopol de competenta care sa nu fi avut exercitiul guvernarii. Trebuie sa fie altceva la mijloc. Ceva din gena noastra pare sa se fi alterat. Cu totii vrem sa facem lucrari deosebite si ne luam angajamente in acest sens. Dar nu sintem in stare.