Insultele politicienilor

Pe linga a fi o tema de studiu, insulta politica poate furniza importante indicii despre criteriile in functie de care este analizata o persoana in spatiul public. De ceva timp, urmarim cu interes formulele de adresabilitate voit jignitoare sau considerate insultatoare de catre politicienii nostri. Ultimul caz public, al „cavalerului" Traian Basescu, care l-a chemat in instanta pe ministrul Sanatatii, Eugen Nicolaescu. Stim cu toti, presedintele e facut zilnic „betiv", „chior", „nesimtit", „prost crescut", in toate felurile, incepind cu membri ai Guvernului pina la jurnalisti. Gama expresiilor e atit de larga incit o istorie a insultelor in mandatul lui Basescu ar fi o opera voluminoasa. La rindul sau, seful statului nu s-a abtinut sa arunce cuvinte precum „gaozar", „tiganca imputita", „lichele", ca sa amintim numai ultimele exemple mai celebre. De aceea, decizia de a da in judecata pe ministrul Sanatatii, dupa ce acesta a afirmat ca presedintele are „probleme de natura psihica", a parut oarecum fortata, iesita din schema. Nu pentru ca nu ar fi avut motivele sa apeleze la Justitie, dar nu pare el exemplul de moralitate cel mai indreptatit sa o faca, fiindca a contribuit cu spor la lansarea unor remarci insultatoare si umilitoare.

Cazul ne da insa posibilitatea de a observa o interesanta mutatie a termenilor ofensatori in preajma intrarii in UE. Accentul se muta de la remarcile xenofobe, antisemite (intrate oricum sub monitorizarea stricta a organismelor europene), conspirationiste (francmason, KGB-ist), care au ridicat toxicitatea discursului politic al anilor ‘90, la priceperea de a intruchipa un leadership european.

De ce a reactionat Basescu tocmai acum? Credem ca nu ar fi procedat asa, daca acuzatia nu ar fi pus in discutie capacitatea sa de a conduce democratic statul, fara nici cele mai mici derapaje de la normele europene. Altfel, s-ar fi confruntat cu explicatiile extrem de persuasive, puse in circulatie cind e vorba de deriva unui regim politic si atribuite de obicei unor probleme psihice ale liderului. Cel mai bun exemplu recent este Ceausescu, desi aceasta falsa explicatie scuza criminalitatea regimului in ansamblu.

Sa ne mai aducem aminte ca  Basescu este cel care nu a mai folosit doar pentru uzul intern teoria „demnitatii" in relatiile externe. El a apreciat deseori ca Romania are „respect de sine". De pilda, s-a considerat insultat de fostul ministru francez de externe, Michel Barnier, dupa ce acesta a declarat ca presedintele roman „nu are reflex european", fiindca isi declarase optiunea deschisa pentru axa Londra-Washington.

Dorinta de a fi perceput ca un european sadea face ca remarcile privitoare la apartenenta la structurile totalitare sa devina unul dintre termenii tari ai insultelor. Liberalul Calin Popescu Tariceanu  s-a considerat calomniat si a anuntat ca il va da in judecata pe fostul presedinte al CNSAS Corneliu Turianu, dupa aluziile privitoare la colaborarea cu Securitatea. Insusi „Felix" se considera insultat de apelativul „securist", dar nu se sfieste sa se adreseze in felul urmator: „Imi face multa placere sa va insult pentru ca jucati un teatru de care poporului roman ii este rusine, doamna Macovei! Doamna procuror ceausist". Ca sa nu mai amintim de stampila de securist pe care incearca sa i-o puna fostul sef de cabinet al lui Emil Constantinescu, Mugur Ciuvica, lui Traian Basescu. Si pe Corneliu Vadim Tudor l-a suparat cumplit sintagma „poet de curte" al lui Ceausescu din raportul Comisiei Tismaneanu, desi oficial se declara un admirator al dictatorului.

Toate remarcile s-au soldat cu amenintari cu justitia sau cu procese propriu-zise. Un politician de tip european nu poate fi „oligarh", asa cum a rabufnit jignitul Ion Iliescu, dupa ce a fost bagat in aceasta categorie.
Politicienii nostri se dau in judecata tocmai pentru ca nu cred in efectele Justitiei. Putem spune despre regimul insultelor romanesti ca ele se dezvolta in absenta unui sistem punitiv, care sa invite la responsabilitate. Ati auzit vreodata ca Vadim Tudor sa plateasca efectiv pentru laturile varsate in articolele sale? Ati retinut, din intimplare, vreun politician, care sa fi suferit sau sa fi obtinut satisfactie pe cale judecatoreasca, pentru ca s-a incalcat demnitatea personala? Chemarea in judecata e mai mult un fel de amenintare de ochii opiniei publice. Finalitatea unui asemenea proces, analiza unei sentinte nu a interesat pe nimeni. Cu alte cuvinte, normele sau cutumele de comportament publice care ar fi putut decurge de aici au fost cu totul ignorate. Ceea ce primeaza inainte de toate – decredibilizarea adversarului politic – reuseste sau esueaza in absenta justitiei.