Iranul nostru cultural

Actul final al alungarii regizorului francez Benoit Vitse de la sefia Ateneului Tatarasi vine la citeva zile distanta de un scandal oarecum asemanator. Surprinzator de departe, la Teheran, filmul "300", avind la baza o banda desenata!, a produs o reactie in bloc a liderilor iranieni, culminind cu o declaratie a presedintelui Mahmoud Ahmadinejad. Pelicula americana, care prezinta batalia de la Termopile dintre Sparta si Persia, a fost interpretata ca un atac la imagine, la spiritualitatea si civilizatia stramosilor iranienilor, persanii. Difuzarea filmului a ajuns un delict pe care autoritatile trebuie sa-l pedepseasca.
Nu e prima oara cind o societate condusa dupa principii fundamentaliste, dublate de regimuri politice autoritare, manipulative, se deda la spectacole publice hidoase. Scandalul caricaturilor lui Mahomed din 2004 a adus in atentie incapacitatea acestor societati inchise de a privi altfel decit in cheia unei confruntari politice pe viata si pe moarte. Produsele culturale occidentale, care propun exercitiul modern al acceptarii diferentei de gindire si de gust, sint respinse, ca mesageri ai unui spirit putred, nociv pentru alte societati, ce trebuie izolat, extirpat.
Pufnim in ris, de cele mai multe ori, cind vedem multimile, de regula arabe, dantuind in jurul unor simboluri americane, daneze, britanice, dar scandalul iranian are variante care se desfasoara sub privirile noastre, mult mai nuantate, mai subtile. Pentru un occidental, un colaj rapid de imagini intre ce se intimpla la Teheran in fata unui cinema care isi propune sa difuzeze "300" si Ateneul din Tararasi care prezinta "Evanghelistii" nu induce nici o diferenta. De ce? Pentru o parte a societatii iesene exista o problema, una tipic iraniana. Respingerea violenta, irationala, a oricarui produs cultural occidental care intra in contradictie cu directivele de spiritualitate oficioase. Astfel, in loc sa fie o chestiune pe care sa se dueleze opiniile criticilor de teatru, piesele "Evanghelistii" si "Hai sa facem sex" au devenit, anul trecut, o chestiune de ordin politic. Partidele fostilor stilpi ai comunismului, amintim aici PC si PRM, au organizat manifestari de protest, calugarii s-au rugat in genunchi pe treptele cladirii din Tatarasi, vocea unor inalti prelati ai bisericii s-a auzit sonor, dupa ce a tacut in chestiunea colaboratorilor Securitatii.
Momentul delicat a fost cel in care primarul Gheorghe Nichita, in putinatatea facultatilor sale culturale, a inclinat balanta, decretind administrativ care sint normele de pudoare si spiritualitate crestina de pe suprafata si cerul de deasupra Iasului. De atunci, nu vocile oamenilor de cultura au fost auzite, ci ale inspectorilor financiari de la Primarie, care au inceput sa se pronunte asupra calitatii artistice a pieselor si a semnificatiei lor anti-crestine. De fapt, un crestinism de fatada, ipocrit, a fost transmis pe toate caile administrative locale, mascind in profunzime un exercitiu de imagine al aceluiasi primar. Semnalul lui Nichita este ca s-a aliat cu opiniile xenofobe de genul "mars acasa, francezule!", cu fundamentalistii "spiritualitatii ortodoxe", indreptatind, voalat, inclusiv amenintarile cu moartea primite de Benoit Vitse.
Pentru noi, politica culturala a primarului ori a oamenilor din jurul sau a fost intotdeauna o minune a lumii inca nedescoperita. Un viceprimar precum Constantin Adascalitei, a carui formatie profesionala este, la propriu, si fara sa-l jignim, aceea de a da suturi, nu are cum sa fie o autoritate in materie de programe culturale si sa-l judece pe cel care a reusit sa monteze, cu o initiava pe care am dori-o extinsa in toate institutiile Iasului, zeci de spectacole si expozitii. Pentru Iasi, Benoit Vitse a fost o aparitie inedita si binevenita. Nu stim cit a intentionat, dar el a pus in oglinda imaginea unui oras inca neintrat deplin in modernitate. El a scos la iveala Iranul nostru cultural.