Caută 
4 MIN
Inca imediat dupa revolutie, condamnarea
nazismului prin procesul de la Nürnberg a servit
drept model pentru a se cere un proces al
comunismului. Conducerea recent numita a
Institutului pentru Investigarea Crimelor
Comunismului (IICC) a facut apel, la rindu-i, la
exemplul paradigmatic al Nürnbergului si, in
plus, a luat ca model, pentru misiunea asumata
a Institutului, Centrul „Simon Wiesenthal”,
faimos pentru actiunile sale de „vinatoare” a
criminalilor nazisti.
Cercetarea istorica si juridica a nazismului si
Holocaustului este, intr-adevar, un precedent de
prima importanta, care se poate dovedi extrem
de util in investigarea comunismului. Insa nu
este tocmai sigur ca modelele alese sint cele
mai bune pentru a ghida activitatea Institutului.
Sa nu uitam, rostul principal al IICC este
cercetarea istorica, nu „vinatoarea de criminali”
care a dat profilul Centrului Simon Wiesenthal.
In plus, Centrul Wiesenthal s-a concentrat in
ultimii ani pe activism civic si monitorizarea
activitatilor extremiste, nu pe cercetare stiintifica.
Cit despre Procesul de la Nürnberg, in discursul
public de la noi si chiar intre specialisti se
intilnesc numeroase neintelegeri fata de natura
si performantele reale ale procesului. Acesta
este dat de exemplu ca reusita pentru judecarea
unui regim totalitar si pentru eliminarea
mostenirii acestuia. Astfel, importanta procesului
este supraevaluata, atribuindu-i-se evolutii care
sint, de fapt, ulterioare. Amploarea, profunzimea
si specificitatea Holocaustului si regimului nazist
au facut obiectul unei constientizari progresive in
deceniile postbelice. Exista un acord larg intre
istorici ca imaginea Holocaustului si a regimului
nazist pe care Procesul o ofera sufera din multe
puncte de vedere.
Aliatii, care au organizat actul de justitie, au
decis sa se concentreze asupra marilor vinovati,
de la virful regimului nazist. Ei priveau sistemul
hitlerist ca o forma extrema de tiranie, diferita in
intensitate dar nu si in continut de alte tiranii,
esuind partial in a intelege complexitatea
institutionala a unui regim totalitar si
specificitatea ideologica si antisemita a crimei.
Victimele evreiesti erau vazute ca o categorie
intre altele de victime – victime civile ale
razboiului sau victime politice ale unei tiranii. Or,
Holocaustul a rezultat ca urmare a aplicarii
sistematice a unui proiect genocidar focalizat
impotriva evreilor. Profunzimea Holocaustului a
fost inteleasa abia mai tirziu si condamnarea
acestuia a atins dimensiuni internationale abia
spre ultima parte a secolului XX.
Apoi, Procesul de la Nürnberg este deseori
confundat cu de-nazificarea, iar de-nazificarea
este vazuta, spre deosebire de de-comunizare,
ca o reusita, ca un model de epurare benigna
dupa caderea unui regim totalitar. Or, lucrurile nu
prea stau asa. Este adevarat ca amploarea de-
nazificarii o depaseste pe aceea a de-comunizarii
din Europa de Est, dar nu este adevarat ca de-
nazificarea a fost un succes deplin. Dupa ce in
primii ani postbelici au fost descalificate
administrativ si/sau urmarite in justitie mai multe
zeci de mii de persoane avind conexiuni cu
regimul nazist, ulterior, cea mai mare parte a
acestora au fost absolvite si reintegrate. La fel s-
a intimplat in state precum Austria, Franta,
Belgia, Olanda etc.
In fine, Procesul de la Nürnberg a fost expresia
unei forme de justitie impuse Germaniei din
afara, sub regim de ocupatie. Daca este sa se
caute in istoria condamnarii Holocaustului un
precedent cu adevarat folositor, atunci cel mai
util ar fi acela al „Nürnberg-ului german”, adica al
proceselor organizate in Germania dupa 1958,
sub administratia Comisiei Zentrastelle din
Ludwigsburg (linga Stuttgart) – intre care cel mai
cunoscut a fost procesul Auschwitz-ului de la
Frankfurt (1963-65). Zentrastelle este cel mai
bun model pentru IICC, din mai multe motive.
In primul rind, este expresia vointei Germaniei
de a-si judeca critic trecutul – a unui act de
justitie autoasumat critic, nu impus din exterior.
Romania nu se afla astazi sub ocupatie straina
si, prin urmare, nu trebuie sa astepte initiative
occidentale pentru a-si asuma trecutul. Apoi,
Zentrastelle este un exemplu fericit de
colaborare fructuoasa intre istorici si juristi, in
conditiile in care, asa cum am vazut in editorialul
precedent, relatiile dintre cele doua tabere sint
extrem de dificile. Actul juridic a capatat
perspectiva istorica, iar scriitura istoricului a
cistigat in rigoare juridica. In al treilea rind,
procesele germane nu s-au limitat la criminalii
de rang inalt, coborind privirea spre
responsabilii si institutiile de rang secundar,
care, in logica unui sistem totalitar, au o
importanta majora. In fine, este esential ca
procesele sub tutela Zentrastelle au creat
precedente de jurisprudenta in chestiuni delicate
precum scuza ordinului superior, scuza
amenintarii percepute, problema criminalilor de
birou, lipsa ordinelor scrise etc. Zentrastelle a
evitat retroactivitatea, utilizind legislatia valabila
chiar in timpul regimului nazist, precum si
acuzatiile colective, pornind de la cauze
individuale pe care, cu ajutorul istoricilor solicitati
in fata curtii ca experti, le-au pus in legatura cu
contextul istoric. Procesele germane au
combinat strategia probatorie documentara
utilizata de Procesul de la Nürnberg cu strategia
testimoniala de la Procesul lui Eichmann, nu
doar criminalii ci si victimele aparind ca parte in
proces.
Ca urmare, istoria s-a individualizat si dez-
abstractizat, responsabilitatile pina atunci vagi si
colective au capatat chip si dimensiuni precise.
Procesele sub administrarea Zentrastelle au
ajutat Germania sa-si administreze mai bine si
mai riguros sentimentul de responsabilitate si sa-
si gestioneze mai adecvat povara trecutului.
Sa vedem daca Romania are disponibilitatea si
resursele intelectuale si morale pentru a se
ajunge la o astfel de abordare.
