Libia si Europa „Unita”

O scurta recapitulare. La 10 martie, Nicolas Sarkozy recunoaste primul legitimitatea Consiliului National de Tranzitie, asa-numita opozitie libiana, formata din fosti "nomenclaturisti" ai regimului Gaddafi. O zi mai tirziu, la summit-ul extraordinar al UE, acelasi Sarkozy incearca sa-i convinga pe liderii europeni sa sustina o rezolutie ONU care sa instituie o zona de restrictie aeriana deasupra Libiei. De facto, francezul cauta sprijin pentru o interventie militara. In urma unei sedinte cu scintei, il cistiga de partea sa pe premierul britanic David Cameron, dar o pierde pe Angela Merkel. O saptamina mai tirziu, Sarkozy isi vede visul cu ochii. Consiliul de Securitate al ONU autorizeaza zona de excludere aeriana si luarea "tuturor masurilor necesare" pentru protejarea civililor. Statele Unite i se alatura lui Sarkozy, Germania se abtine de la vot. Interesant, nici China si nici Rusia nu uziteaza dreptul de veto. Simbata incep bombardamentele, cu Franta in avangarda. Luni, americanii anunta ca urmeaza sa predea coalitiei controlul misiunii militare din Libia. Carei coalitii? In aceeasi zi, NATO amina decizia unei implicari militare efective si decide sa se ocupe, pentru moment, doar de zona de embargo militar. Deunazi, Germania anunta ca suspenda participarea navelor militare la operatiunile de "mentenanta" din Marea Mediterana. Berlinul se dezice de hotarirea NATO! Apar insa si primele disensiuni intre Casa Alba si Paris. Obama declara ca s-a ajuns la un acord privind "rolul cheie" al NATO in Libia, Sarkozy omite folosirea unei expresii la fel de "tari". Franta trebuie sa joace rolul principal.

Sint multe intrebari de pus. Ce il mina in lupta pe Sarkoky? Cum l-a convins pe Cameron sa se alature cauzei? De ce au achiesat americanii la ideea interventiei militare, dar, mai ales, de ce au facut ulterior un pas in spate? De ce Rusia, dar mai ales China – o tara cu interese strategice in nordul Africii -, nu s-au impotrivit rezolutiei ONU? Cum se explica "indaratnicia" Berlinului?

Presa internationala evita raspunsurile transante. Nauceala diplomatica e greu de explicat. Se merge pe ipoteze. Presa franceza il acuza pe Sarkozy ca foloseste interventia militara in scop electoral. Se apropie alegerile din 2012, iar politica externa a ramas ultima carte pentru sotul Carlei Bruni. Apoi, impreuna cu britanicii, francezii vor sa arate lumii ca Europa inca mai poate juca un rol militar important, cel putin in conflictele din imediata vecinatate. Din curtoazie, dar si din ratiuni economice (numai rachetele trimise simbata noaptea de americani au costat peste o suta de milioane de dolari), SUA le-au permis celor doua tari sa-si arate muschii. Pina la urma, Obama isi joaca onest cartile. A cedat la rugamintile lui Sarkozy de a pune capat masacrului din Libia (un alibi in materie de politica interna), si apoi s-a retras, curios sa vada cum se descurca aliatii europeni. Si iata cum se descurca. Franta si Marea Britanie, hais, Germania, cea. Italia, Spania, Olanda si citeva tari nordice si-au aratat disponibilitatea de "razboi", cu conditia sa ramina in ariergarda. Grecia a promis baze militare, Turcia s-a impotrivit oricarei interventii NATO. Ungaria, Cehia si Bulgaria au spus imediat ca nu se baga. Romania n-a spus nimic si sondajele arata ca majoritatea romanilor (66%) considera ca Bucurestiul nici nu trebuia sa spuna ceva. Trimiterea in Marea Mediterana a fregatei "Regele Ferdinand" vine ca urmare a deciziei NATO privind embargo-ul si nu priveste interventia militara propriu-zisa a coalitiei ad-hoc. Practic, Romania participa la operatiunea Aliantei cu "vamesi si politisti de frontiera".

Atunci cind au fortat interventia militara in Libia, Cameron, dar mai ales Sarkozy sperau ca SUA sa ramina in prima linie, dar sa poarte in miini stindardul franco-britanic. Americanii sa lanseze pe banii lor tomahawk-uri, fredonind "Gode Save the Queen" si "Marseilleza". Cum au facut yankeii un pas in spate, cum a inceput scandalul. Ne indreptam catre o concluzie amara. Europa "Unita" nu pare capabila sa actioneze militar (Doamne fereste sa reactioneze!) fara o coordonare stricta de la Washington. Strategiile europene in materie de securitate depind iremediabil de agenda politica interna, de timpul scurs pina la urmatoarele alegeri. La Pentagon probabil ca se ride cu lacrimi.