Mitul dictatorului eficient

Jurnalistii si pasionatii de sport sa nu se sperie: nu voi scrie pe teme sportive, ci doar voi folosi pentru acest editorial un pretext extras din lumea sportiva pentru a propune o discutie mai larga.

Punctul de plecare este patania echipei de handbal feminin la Olimpiada. Se stie, Luminita Hutupan and co. au ratat obiectivul fixat de a obtine o medalie la Olimpiada, provocind stupefactia oficialilor si dezamagirea publicului din Romania, care avea mari asteptari. Imediat dupa esec, au iesit la iveala informatii din mijlocul echipei despre stilul brutal de antrenorat al lui Gheorghe Tadici. Handbalistele s-au plins in primul rind de limbajul mitocanesc al lui Tadici, care si-a gratulat sistematic jucatoarele cu epitete de tipul "nesimtita", "handicapata", "taranca parvenita", "analfabeta", "meduza" etc. Problema de fond invocata de jucatoare a fost ca antrenorul Tadici nu stie sa fie antrenor altfel decit intr-un stil autoritar, dur, aspru. Conform spuselor acestora, dincolo de severitatea necioplita, antrenorul nationalei de handbal nu s-a aratat capabil de tact si simt psihologic in relatia cu echipa.

In fata acestor reprosuri, Tadici si aparatorii sai arata spre performantele obtinute de formatiile aflate sub coordonarea sa. Intr-adevar, cartea de vizita a lui Tadici este impresionanta: a cistigat mai multe trofee in campionatul intern si in competitiile internationale (cele mai importante fiind Cupa Cupelor si Supercupa Europei, obtinute cu Oltchim Rimnicu Vilcea). Chiar si calificarea la Olimpiada cu nationala Romaniei a fost o performanta, fiind prima dupa 32 de ani cu echipa feminina de handbal.

Apararea lui Tadici s-ar putea rezuma astfel: "performantele cautioneaza stilul autoritar", iar "stilul explica performantele". Dificila ecuatie, intr-adevar.

In aceiasi termeni s-a pus problema in timpul unui scandal si mai mare din lumea sportiva romaneasca, cel din 2005, care a implicat lotul olimpic de gimnastica aflat sub coordonarea de fier a cuplului Octavian Belu – Mariana Bitang. Celor doi titrati antrenori gimnastele le-au imputat stilul dictatorial de antrenorat si privatiunile extraordinare la care sint supuse. Belu si Bitang au raspuns, la rindu-le, cu un sir de acuzatii la adresa sportivelor si de aici a iesit un adevarat scandal soldat cu dizolvarea temporara a lotului olimpic si plecarea celor doi din pozitia de antrenor. In dezbaterea de atunci, lumea se intreba: ce alegem, dictatura impreuna cu performantele (pentru care stau dovada numeroasele medalii obtinute de cei doi antrenori) sau democratia cu esecurile? Din prisma rezultatelor mai slabe ulterioare, inclusiv de la Olimpiada abia incheiata, s-ar parea ca dreptate au avut adeptii dictaturii performante.

Asa, oare, stau lucrurile intr-adevar? Un raspuns este greu de dat pentru ca nu vom sti niciodata cu precizie cit din chimia succesului poate fi atribuit stilului autoritar de relationare cu sportivii. Dar, pentru a simplifica cit de cit lucrurile, se pot face urmatoarele afirmatii. In primul rind, dictatura nu inseamna intotdeauna performanta, cea mai recenta dovada fiind tocmai esecul despre care vorbim al handbalistelor, atribuit de acestea chiar dictaturii pe care au suportat-o. Presiunea extraordinara pusa pe sportiv, privatiunile si umilintele la care a fost supus il pot duce in situatia de a capota. Cazuri de acest fel apar mereu, dar nu capata atentie pentru ca, fireste, ele nu sint la fel de populare ca succesele. In al doilea rind, exista succese fara dictatura. Stau marturie, de exemplu, medaliile de aur obtinute la aceasta Olimpiada de Alina Dumitru la judo, de Constantina Dita Tomescu la maraton, de Sandra Izbasa la gimnastica, Georgeta Andrunache si Viorica Susanu la canotaj, care, toate, au declarat ca au relatii excelente cu antrenorii lor. In al treilea rind, putem banui ca reusitele obtinute de Tadici sau de Belu nu se datoreaza atit stilului lor autoritar, cit altor calitati pe care le au ca antrenori.

Sa ne intelegem: lumea sportului este o lume dura, competitiva, in care este nevoie de multa disciplina si stoicism pentru a face performanta. Reusesc doar cei care pot indura mai mult. Dar, pe linga aceasta, sportivul are nevoie de incredere in sine si echilibru psihologic pentru a da randament. Cei cu moralul la pamint, umiliti si neincrezatori vor esua mai devreme sau mai tirziu. Aici se gaseste, pare-mi-se, o problema serioasa a sportului romanesc, si nu numai a sportului. Antrenorii lucreaza muschii, tehnica si tactica sportivilor, dar nu si mintea si sufletul lor.

Stilul autoritar este scurtatura, calea cea mai la indemina prin care se obtine disciplina necesara performantei. Nu este insa si calea cea mai sanatoasa, temeinica. Ideal este ca disciplina sa devina autodisciplina, adica sa fie internalizata de sportiv intr-o cultura a performantei. Aici este marea datorie a antrenorilor, de a transmite aceasta cultura a reusitei printr-un stil persuasiv, intr-o relatie care respecta demnitatea sportivului si ii stimuleaza increderea. Persuasiunea este mai dificila, dar durabila.

Dictatorii se pling ca, in cazul in care nu sint severi, "supusii" isi fac de cap. Se intimpla asa pentru ca stilul autoritar deschide un cerc vicios, al pedepsei si evaziunii, care duce la deresponsabilizarea ambelor parti.

Din pacate, desi am evoluat spre o lume democratica, modelul cazarmei continua sa fascineze mintile antrenorilor, directorilor de institutii, patronilor de firme sau profesorilor. Disciplina impusa intr-un sistem inflexibil de reguli si ierarhii, sub amenintarea pedepsei, pare calea cea mai sigura spre reusita. Ei bine, lucrurile nu mai stau deloc asa. Este timpul sa revizitam acest mit. Si, mai important, este timpul sa intelegem ca traim astazi intr-o altfel de lume, in care oamenii nu mai sint dispusi la umilintele de altadata. Sefii de orice fel care sint sedusi de tentantia comoda a autoritarismului vor trebui sa aleaga solutia mai complicata a persuasiunii, pentru ca regulile de astazi le cer sa respecte, fie ca le place sau nu, demnitatea umana. Exista fermitate si in democratie, dar aceasta se obtine prin autoritate construita migalos, nu prin forta impusa imediat. Exista performanta si in democratie, dar aceasta se obtine in avantajul personalitatii individului, nu in detrimentul demnitatii acestuia.