Presedintele-victima

Peste 700 de intelectuali romani au semnat si lansat public, acum doua zile, un apel de sustinere a presedintelui Constantinescu. Publicat, se pare, in regim de publicitate, apelul pare menit, in principal, sa contracareze ceea ce semnatarii considera a fi o adevarata campanie de discreditare a actualului presedinte. "Nu mai putem accepta sa i se impute Presedintelui Constantinescu neajunsuri care nu au nici o legatura cu atributiile sale si nici sa asistam pasiv la montarea atitor false scandaluri in care se incearca implicarea numelui sau", afirma, printre altele, autorii apelului.
Lansarea unor apeluri de sustinere a unui om politic, insotite de liste de semnaturi ale unor personalitati din societatea civila, e o practica obisnuita in democratiile occidentale. Exista doua situatii tipice in care se apeleaza la asemenea gesturi. Cind un politician se afla intr-un moment critic major, cum ar fi implicarea intr-un scandal cu consecinte imprevizibile, si in campaniile electorale. In ambele situatii, apelurile de sustinere semnate de personalitati cu greutate pot schimba – aceasta fiind si intentia lor – perceptia si atitudinea opiniei publice fata de politicianul in cauza.
In cazul de fata, apelul de sustinere a presedintelui pica intr-un moment in care Emil Constantinescu, cu o popularitate extrem de scazuta, pare incapabil sa-si mai revina. Punctul culminant al acestei crizei avea sa fie momentul 1 Decembrie, de la Alba Iulia. Huiduit de o masa importanta de participanti la aniversarea oficiala a zilei nationale, presedintele s-a vazut nevoit sa renunte la discursul pe care trebuia sa-l sustina in piata publica, retragindu-se umilit si frustrat. Incapacitatea dovedita de a gestiona un asemenea moment critic, cu un impact negativ major asupra imaginii sale, arata ca presedintele se afla, intr-adevar, intr-o situatie dramatica. Intrebarea e in ce masura gestul intelectualilor care au semnat apelul de sustinere a presedintelui se va dovedi eficient. Va reusi el sa provoace in opinia publica o cit de modesta schimbare de atitudine fata de presedinte? Ar putea un asemenea gest sa constituie inceputul unei perioade de restaurare a imaginii prezidentiale?
Dupa parerea noastra, raspunsul la aceste doua intrebari e mai degraba unul negativ. Initiativa apelului de sustinere apartine, conform documentului, unei asociatii civice numita Solidaritatea Universitara. Din cite stim, din aceasta asociatie, infiintata la inceputul anilor ’90 si membra a Conventiei Democrate, fac parte apropiati ai actualului presedinte, printre care se numara si citiva dintre consilierii de la Cotroceni. In aceste conditii, e foarte probabil ca ideea si initiativa sa apartina, in fapt, chiar Cotrocenilor. Chiar si daca n-ar fi asa, cu siguranta ca macar decizia de a face public acum acest apel apartine celor care-l consiliaza pe presedinte. E clar, atunci, ca gestul a fost gindit ca parte a unei campanii de imagine, sesizabila, de altfel, si in alte actiuni prezidentiale din ultima vreme.
Aceasta campanie, care s-a dovedit cu totul ineficienta pina acum, pare sa se concentreze pe doua idei. Delimitarea institutiei prezidentiale de celelalte institutii ale puterii, in special de guvern si de coalitie, prin sublinierea insistenta a limitelor constitutionale ale competentelor si puterii presedintelui, in paralel cu incercarea subtila de a face din Emil Constantinescu un soi de victima. Cu alte cuvinte, e vorba de o campanie de autojustificare si autovictimizare. E de domeniul evidentei ca o asemenea campanie n-a dat pina acum nici un rezultat. Dimpotriva. Cu cit incearca mai mult sa se justifice, cu atit e atacat mai tare. Cu cit marseaza mai mult pe autovictimizare, cu atit risca mai mult sa cada in ridicol. Este exact ce asteapta mai putin in aceasta perioada o populatie disperata si un mediu public tensionat. Justificarile unui presedinte care pare neputincios. Gestul publicarii apelului de sustinere a presedintelui Constantinescu se inscrie perfect in aceasta campanie, care s-a dovedit ineficienta si chiar contraproductiva. Desi, in sine, gestul poate fi justificat, in acest moment el apare cel putin ca inoportun. (Pavel LUCESCU)