Caută 
3 MIN
Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Zice o veche vorba romaneasca, usor depasita, de pe vremurile innegurate cind voievozii nostri se schimbau dupa criteriul peschesurilor la Inalta Poarta. In vremea noastra, s-a vadit, in ciuda valului de pesimism care invaluie orice copilarie (inclusiv a democratiei), ca uneori e tare buna o schimbare. O asteapta, in van, de decenii intregi, aproape intreg sportul romanesc: si fotbalul, si gimnastica, tenisul de masa sau canotajul. Dar, pesemne, nu multa lume stie de ce este salutara (ba chiar revolutionara, putem zice) o schimbare petrecuta in virful unui sport la nivel international. Pai, nu? A fost inlaturat un pakistanez de la conducere si a fost adus in loc un taiwanez. Anwar Chowdhry – out! Ching Kuo-wo – in! Exotismul numelor amplifica nedumerirea: ce ne ajuta, dom’le, mutarile astea de ochi lunguieti din virful boxului mondial? Nu numai neaparat pentru ca la schimbarea aceasta a dat virtos din coate si Romania, prin vajnicii sai reprezentanti Rudel Obreja si Vasile Catea, cele intimplate recent la Santo Domingo reprezinta, intr-adevar, un moment de cotitura in evolutia boxului amator, similar unui colac de salvare.
Pentru cei neinitiati in problema, citeva precizari: la Santo Domingo a avut loc Congresul AIBA, forul care conduce destinele boxului amator pe mapamond. Un for in virful caruia s-a aflat, de doua decenii, acelasi personaj, Anwar Chowdhry, un pakistanez sustinut din greu de urmasii fostei Uniuni Sovietice, ales si reales din patru in patru ani. Si tot de 20 de ani, boxul amator se afla intr-o descensiune continua, ajungind foarte aproape de a fi exclus din programul olimpic. Fireste, nu numai acest guru din Rawalpindi si camarila sa slavo-altaica erau vinovati de aceste lucruri. Au mai fost factori obiectivi care au pus umarul la aceasta degringolada, un rol deloc de neglijat avindu-l aparitia altor sporturi de contact, intens sprijinite de magnatii de televiziune. Incercati pe internet cuvintul „boxing” pe orice motor de cautare si aveti nevoie de foarte multa rabdare pentru a gasi ceva legat de boxul amator, acela cu partide scurte si spectaculoase, singura ramura de acest gen care permite turnee cu multi participanti, ale caror invingatori se incoroneaza dupa o serie de dispute succesive. Cit despre eliminarea boxului din programul olimpic, aceasta este o marota mai veche a multor personaje cu singe albastru din incinta CIO, oripilati de prezenta asa-zisei violente sub semnul celor cinci cercuri. Daca, insa, boxul feminin a fost respins, cel masculin a rezistat, dar existenta sa olimpica raminea inca sub semnul intrebarii, si nu din cauza baronilor si marchizilor olimpici, ci datorita caderii sale, tot mai evidente, in anonimat.
Cauza principala era, insa, rezistenta tot mai neinteleasa a vechii structuri la schimbari. In timp ce boxul profesionist cauta mereu forme de reinnoire, in timp ce K1 sau alte para-sporturi de acest gen prolifereaza printr-un management si advertizing agresiv, boxul amator a stagnat, in ciuda repetatelor semnale alarmante. Introducerea castilor de protectie pe ringurile amatorilor, o masura umanitara in embrion, a transformat boxul intr-o demonstratie de simulare, asemanatoare celor din artele martiale, sfirsind in derizoriu intr-o epoca in care K1 este la putere. Aparitia acestor blestemate (acum!) „masini de punctat” a fost justificata, la vremea respectiva, prin deciziile controversate si uneori revoltatoare ale arbitrilor judecatori. Acum, „boxul cu masina” a ajuns un fel de contabilitate a pumnilor si atit. Daca ne gindim ca boxeri romani de pe vremuri (Dobrescu, Giju, fratii Cutov, Nastac) au avut de suferit din cauza deciziilor anapoda, realizam acum ca ei n-ar fi avut nici o sansa in epoca actuala, cind eschivele, jocul de picioare sau (folosind o sintagma rasuflata, cindva, la mare voga), „scrima pugilistica” nu sint contabilizate in electronica masinii de punctat. Scurtarea reprizelor de box la doua minute nu a fost nici ea de bun augur, intrucit boxerii nu aveau timp sa-si modifice din mers tactica si cautau sa loveasca in nestire, pentru a convinge trei arbitri sa apese simultan pe binecuvintatul buton. In concluzie, boxul amator a incetat sa mai fie „scrima” si nici macar o lupta de contact in adevaratul sens al cuvintului, ci mai degraba o caricatura pe ring.
Mai este nevoie sa subliniem de ce schimbarea de la Santo Domingo a fost o revolutie? In ciuda semnalelor, Chowdhry si acolitii sai au preferat stagnarea. Ching si Obreja vor sa schimbe totul si dau speranta ca boxul amator – singura disciplina de contact care merita cu adevarat denumirea de „nobila arta” – poate reveni la gloria de altadata.
