Revolutia pierde teren

Regulile jocului politic din Iran tind sa se schimbe. Atit tarile arabe cit si Occidentul privesc rezultatele alegerilor de la Teheran ca pe un eveniment a carui importanta depaseste cu mult granitele Iranului. Stinga reformatoare, favorabila presedintelui Mohammad Khatami, a obtinut, inca de la primul tur al legislativelor, majoritatea absoluta in Majlis (parlamentul iranian), cu 152 de mandate din totalul de 170 puse in joc in aceasta faza a alegerilor. Acesta este un adevarat test de popularitate pentru actualul presedinte iranian, ale carui incercari de reforma au intimpinat pina acum opozitia surda a unui Parlament dominat de ultraconservatorii islamisti. Tabara acestora, condusa de fostul presedinte, ayatollahul Hashemi-Rafsanjani, a pierdut pina si in Machhad, oras sfint al siismului si fief traditional al islamistilor ortodocsi.
Esecul conservatorilor pare surprinzator. Revolutia din 1979 a politizat societatea iraniana si a schimbat balanta puterii din Orientul Mijlociu, oferind lumii arabe modelul unui islam politic si militant. Dar entuziasmul acelor ani a trecut. Cei mai multi iranieni sint acum convinsi ca promisiunile revolutiei, care l-a avut ca mentor pe ayatollahul Khomeini, in 1979, nu s-au indeplinit. Desi tara este a doua exportatoare de petrol din OPEC, criza economica si, implicit, degradarea nivelului de trai constituie o caracteristica generala. In ultimele doua decenii, standardul de viata al oamenilor obisnuiti a scazut, in timp ce coruptia, crimele, exodul rural si consumul de droguri s-au intins ca o plaga peste Iran.
Sperantele iranienilor se indreapta mai degraba spre imbunatatirea vietii lor de zi cu zi decit spre schimbarea imaginii tarii in exterior. Pe de alta parte, Occidentul spera ca victoria sustinatorilor lui Khatami va aduce o dezghetare a relatiilor Iranului cu tarile din zona Golfului, adoptarea unei noi pozitii in legatura cu procesul de pace din aceasta parte a lumii si, implicit, o mai mare deschidere a Iranului spre Europa si SUA.
Va putea Khatami indulci normele unei dogme fundamentaliste extrem de dure si va putea realiza o deschidere spre exterior, avind in vedere ca, pina acum, aceasta politica a fost constant obstructionata de aripa dura a regimului? In ce masura sint indreptatite aceste sperante? Problemele pe care Khatami va trebui sa le rezolve, chiar beneficiind de sprijinul Majlis-ului, se arata a fi extrem de dificile.
Victoria reformistilor nu va aduce in mod necesar si caderea regimului fundamentalist. Este putin probabil ca atitudinea conservatorilor, care se tem ca ideea compatibilizarii islamului cu democratia ar putea pune in pericol regimul teocratic, se va schimba peste noapte.
Mai aproape de realitate ar putea fi ipoteza dupa care clericii vor incerca in continuare sa alimenteze sentimentele militante ale islamistilor agitind fantoma conflictului dintre evrei si arabi si mai ales pe aceea a "Marelui Satan" – Statele Unite. Dar o astfel de tactica nu va putea pune in umbra adevaratele conflicte, care opun valorile traditionale, religioase, pragmatismului si culturii de consum, si care macina societatea iraniana.
Intrebarea cheie care se pune este pina unde poate merge liberalizarea promisa de presedintele iranian, in conditiile perpetuarii institutiilor statului islamic. Ultraconservatorii detin inca puterea asupra justitiei, armatei si presei. Ayatollahul Ali Khamenei ramine oricum personalitatea cea mai influenta din tara, avind la dispozitie toate fortele armate ale tarii, in special trupele speciale si militiile islamice, asa-numitele bashidji. In plus, "Consiliul Gardienilor Revolutiei" – instanta formata din clerici si avocati si in care ayatollahul are ultimul cuvint – este organismul care aproba toate legile trecute prin Parlament. Toti acesti oameni sint profund ostili Occidentului si refractari oricarei schimbari, iar ei detin inca pirghii de control importante.
Oricum, ceva s-a schimbat. Daca in urma cu citiva ani oamenii se temeau sa spuna pina si ce gindeau, acum regulile jocului sint altele. Vechea garda, desi inca puternica, a pierdut teren. Evenimentul perceput de multi ca o a doua revolutie ar putea fi semnalul democratizarii Iranului. Si, de ce nu, a intregii lumi arabe. Gardienii revolutiei au de ce sa fie ingrijorati. (Ionel Afrasinei)