Tinjind dupa incredere

S-a spus ca una dintre implicatiile scandalului legat de documentele aparute in presa prin care Patriarhul era categorisit drept legionar sau homosexual era ca afecteaza credibilitatea bisericii ca institutie. "Atit ne-a mai ramas. Vom murdari si aceasta institutie?", este discursul pe care-l auzim de la primul ministru Nastase si este difuzat cu religiozitate in cele mai neasteptate versiuni.
Ramine de discutat in ce fel este lovita credibilitatea Bisericii, daca unul dintre fruntasii sai ar cadea in pacate foarte mari. Dupa aceasta logica, coruptia unui presedinte ar duce la pierderea increderii in forma constitutionala, in republica, iar cetatenii s-ar indrepta catre dictatura. In realitate, acestia isi vor indrepta simpatia catre alt posibil candidat pentru aceasta functie. Convingerile lor politice, in sistemul politic democratic, in mod normal, nu vor fi afectate de coruptia unei persoane.
Dupa 1989, faptul ca Biserica a fost scutita de curiozitatea si vigilenta presei nu inseamna ca ea s-ar deosebi prea mult de ceea ce intilnim frecvent in restul societatii. Ar fi o mare naivitate sa credem ca oamenii bisericii nu sint angajati in ceea ce sociologii numesc "schimburi sociale". Ei nu se afla pe muntele Athos, departe de slabiciunile lumesti, ci interactioneaza continuu, nu doar cu drept-credinciosii. Ne putem intreba, atunci, cum se constituie increderea in Biserica, respectiv in institutii. Pe ce se bazeaza ea? Este performanta criteriul valorizarii ei?
Cu greu gasesti argumente in favoarea reusitelor bisericii dupa 1989. Dupa culpa unei colaborari institutionale cu regimul comunist, ea nu a reusit sa-si reformuleze alt discurs nici pentru perioada post-comunista. Ceea ce a facut acum o suta de ani, sau sub comunisti, slujitorii acesteia fac si acum, invocind constante metafizice si etice pentru a trata carente de natura educationala si de mentalitate. Un exemplu al faptului ca biserica nu reuseste sa influenteze o societate secularizata este numarul avorturilor. Milioanele de avorturi care au avut loc – statistic, cele mai multe din Europa (avortul, in termeni crestini, fiind unul dintre pacatele capitale) – spun totul despre influenta ei reala asupra comportamentului societatii.
Una dintre mostenirile comunismului pentru care nu s-au gasit remedii este neincrederea difuza, raspindita in toate categoriile sociale. In mod normal, o persoana tinde sa dezvolte comportamente de incredere atunci cind sare in ajutorul alteia si presupune ca aceasta va raspunde in acelasi fel. In cazul romanilor, neincrederea sau handicapul de a nu avea o relatie normala in sfera publica, deci in afara grupurillor "fata in fata", a relatiilor de rudenie este transformata si investita intr-o forma de supraincredere in ceva sau cineva. Ar fi una dintre explicatiile pentru cota in sondaje de care se bucura biserica.
Persistenta neincrederii blocheaza dezvoltarea democratiei. In plus, formele solidaritatiii sau angajamentul social sint atrofiate. La romani, activitatea ONG-urilor, principal indicator de civism, ramine extrem de slaba fata de tarile occidentale. Totusi, increderea poate fi cistigata. Aparitia institutiilor demne de increde este insa un mecanism care se dezvolta de jos in sus, si nu invers.
Atunci, cum ramine cu grija premierului de a trata institutional aceasta problema, cind increderea este sistematic trasa pe sfoara sub forma incalcarii contractelor si angajamentelor?
Indiferent de culoarea sa politica, Executivul nu a reusit in ultimii ani sa-si respecte angajamentele fata de FMI sau diferitele contracte publice, electorale. Economic, fenomenul este atit de raspindit, incit pina si datoriile contractuale fata de stat ale intreprinderilor de stat nu se achita. Ca sa nu mai vorbim de garantii legalitatii – politia si justitia, care sistematic nu isi respecta atributiile. Deci nici principalii actori sociali nu au ajuns la un acord cu privire la principiile de functionare a societatii. Astfel, singurele institutii in care este investita increderea, justificata sau nu, ajung sa fie biserica si armata, tocmai acelea care nu au un rol practic, si in care relatia nu este de ordin contractual, ci ipotetica. In aceste conditii, in care increderea nu este legata la noi de performanta institutiilor, nu cumva credinta este confundata cu increderea, negasita, altminteri, nicaieri?
(Mihai CHIPER)