Ultima tusa: Artele globalizarii

Ce frumos era in vremea lui Picasso, ar putea suna, simplu, justificativul nostru puseu nostalgic. In sensul ca existau doar un Picasso, doar un Dali, doar un Giacometti, ma rog, si un De Chirico, si un Chagall, cam atit. Lucrurile pe-atunci stateau mai simplu, nu? reperele fiind mai putine, tabloul general parea mai usor de inramat, de valorizat din toate punctele de vedere. Mai cu seama din cel al comodei noastre ierarhizari.
Recursul acesta comparativ la trandafiriul rastimp e provocat, printre altele, de teribila devalmasie a momentului actual. In marginea caruia pare imposibila pina si o firava aproximare de criterii. Pe de alta parte, ar trebui sa lasam luciditatea sa-si faca obligatoriul serviciu si sa observam ceea ce arta – de-a lungul secolelor – a cunoscut, indubitabil, ca norma autovalorizatoare. Chiar era totul atit de edenic in vremea lui Picasso, ar putea suna, de data asta, intr-un circotas contraargument, raportarea la trecutul nu foarte indepartat? Pentru ca, sa fim convinsi, pe linga cele citeva figuri pregnante ale epocii, definind, de altfel, modernitatea, misuna masa informa a creatorilor de mina a doua, dar nu numai ea, ci si cea a artizanilor onesti. Adica fundalul scenei pe care evoluau protagonistii, fara policromia caruia relevanta acestora – prin raportare – ar fi fost imposibila.
Odata configurata in linii oricum subtiri epoca, sa observam imediat procedeul – si el comod – al simplificarii. Aflindu-ne intr-o avantajata paralaxa – timpul scurs – preluam, de la o etapa culturala la alta, formule gata facute, gata stabilite de tipul de folclor ce opereaza mai la toate nivelele, de la cel al exegezei docte, la simpla oralitate. Astfel, daca din epoca amintita pastram – grosso modo – doar citeva nume, asta se datoreaza in mare parte si comoditatii de a memora minimumul necesar. Necesar cui? Necesar superficialitatii noastre din ce in ce mai endemice. Care prefera – intr-o sueta mai mult sau mai putin avizata – doar jaloanele importante, lipsindu-se de celelalte, onorabilele, desi redundantele jaloane.
Inainte de a numi nebuloasa axiologica in care ne miscam, noi cei de azi, sa mai zabovim, o clipa, in apropiatul trecut ce ni se pare perfect clarificat. Ar trebui sa fim cel putin circumspecti atunci cind avem in vedere miscarea personalitatilor timpului modern ca parindu-ni-se azi atit de limpede, dar in fond atit de neclara atunci. Sa credem oare, naivi, ca un Balzac avea, in vremea lui, cind omul din el era bintuit de amoruri dubios interlope, de impacienta agresivilor camatari sau de perfidele angoase ale neimplinirii proprii, constiinta totala a genialitatii sale eterne? Cind Eminescu batea, impreuna cu Creanga, birturile – in itinerar stabilit – de la marginile Iasilor, aveau oare cei doi certitudinea neta ca peste un secol (poate si mai devreme) genialitatea le va fi fost una pe veci notorie?
Cel ce a lucrat aici decisiv a fost timpul: el a cernut, a simplificat, a facilitat minima noastra schema.
Sa ajungem, in sfirsit – dupa futilele divagatii – la concretetea realitatii prezente.
Nu mai putem – fara riscul autoiluzionarii – face abstractie de ceea ce se intimpla, palpabil, in acest moment (dupa unii – roza autoamagire terminologica! – postmodern). Avem in vedere – cum ne-am propus deja – domeniul artelor. Am putea constata, fara sa ratam schita generala, o invers proportionala relatie intre actul creatiei si mediatizarea lui. Cu cit mediatizarea actuala – tot mai inimaginabil diversificata – cistiga teren, cu atit creatia pierde in substanta ei intrinseca. Paradoxul pare cumva facil si oarecum exterior procesului, dar il abordam doar pentru a-l plasticiza, pentru a-l face, astfel, mai elocvent. Nu numai ca domeniul cunoaste, de citeva decenii, emergenta obstinata a genurilor neconventionale – de altfel, de neevitat intr-o lume iesita bine din normele sale traditionale – dar chiar expresiile ei – pictura, grafica, sculptura – isi consuma experientele, multe din ele exceptionale, intr-o devalmasie stupefianta, parca suficienta siesi tocmai prin asta. Bombardamentul informational de toate felurile – puzderia de expozitii, proiecte, tabere, simpozioane – nu face decit sa aneantizeze energiile, in ultima instanta, sa le anonimizeze fara scapare. Numiti-ne doar un singur personaj care, pe plan mondial, sa singularizeze exemplar un anume demers! Acum citiva ani, mai exista unul: fabulosul sculptor C?sar, a carui ampla mediatizare, iata, nu-i dauna defel. In rest…
Daca peste aceasta nebuloasa intindem, precum un totusi celebru azi Christo – un giulgiu (fie el si unul stralucitor) numit globalizare, atunci scenariul pare si mai derutant. Aratindu-ne ca valorile, comportamentele sint pe cale de a deveni uniforme, unificate, actul de cultura alunecind, la rindu-i, spre o democratizare… alienanta. C ind natiunile tind ele insele sa dispara sub tavalugul nivelator al globalismului, naivitatea noastra intru autonomia esteticului pare de-a drept donquijotesca.
Ar mai exista remediu?
Da: sa raminem – bravada? inocenta? – in faldurii acestui intirziat donquijotism.
Scuzati-ma, fug pina la Palat, sa revad un Pallady.
(Val GHEORGHIU)

Publicitate și alte recomandări video