Caută 
6 MIN
Oamenii stau pe trei rinduri, strins lipiti unul intr-altul, precum sardelele. Sudoare, mirosuri ciudate, fete chinuite, mizerie, intuneric: imagini de la Policlinica Spitalului Judetean, care se repeta noapte de noapte. Toti sint bolnavi care se straduiesc sa isi cistige dreptul de a intra pentru citeva minute in cabinetul vreunui doctor. Ori lumea se imbolnaveste mai des decit altadata, ori doctorii s-au imputinat, dar cert este ca a vedea de aproape figura unui doctor si a-l auzi vorbindu-ti a ajuns un adevarat privilegiu.
O vecina, mult mai in virsta si mai experimentata decit mine, imi explicase decuseara cum e treaba. Mai intii, trebuie mers, dis-de-dimineata, la medicul de familie. Pentru trimitere. Pun ceasul la cinci, ca sa merg si sa ma inscriu pe lista de asteptare. Ajung rapid la cabinet, dar aflu ca sint al zecelea. Primii veniti sint pensionari care au aparut inca de la ora patru, cind pe usa dispensarului inca mai era pus lacatul. Ceilalti imi spun ca e musai sa intri cu ceva la doctorita, daca nu cu o suta de mii de lei, macar cu o ciocolata mai acatarii. Tot o ciocolata i-ar trebui si asistentei, dupa cum spune lumea, pentru ca iti scoate fisa medicala din sertar si o pune pe masa doctoritei. Aceasta din urma soseste cu intirziere si imediat vad cum, la diferite rastimpuri, doamne distinse intra in cabinet pe alta usa si zabovesc acolo parca in ciuda celor care asteapta. Dupa trei ceasuri ajung sa intru in cabinet si, dupa alte citeva minute, ies victorios, avind in mina trimiterile pentru Policlinica.
Greul insa abia incepe, pentru ca ziua urmatoare se anunta de foc. Pe baza informatiilor obtinute tot de la vecina, pun din nou ceasul sa sune, dar de aceasta data la ora trei si jumatate dimineata. Strazile sint pustii si singura pata de animatie o gasesc taman in fata Policlinicii. Un ins intre doua virste este liderul grupului format din citiva pensionari. El este cel care, rezemat de o pubela de gunoi, intocmeste listele pe baza carora se vor forma cozile din fata ghiseelor de bonuri. Sint al 12-lea si ma consider fericit.
Pe masura ce trece timpul, la usa Policlinicii se aduna tot mai multa lume. Femeia de serviciu deschide usile pe la ora cinci, iar puhoiul de lume navaleste. Liderul striga lista, iar oamenii adormiti se aseaza in ordinea numerelor, strins lipiti unul de celalalt. Atit de strins incit abia poti sa iti muti greutatea de pe un picior pe altul. Nimeni nu vrea sa se miste nici un centimetru, de teama sa nu fie scos din rind.
Lume amarita, lumina obscura, haine ponosite, chipuri ce tradeaza suferinta bolilor, multi pensionari. Putini mai au putere ca sa schimbe citeva vorbe, si aceia sint cei mai tineri. In rest, ochii tintesc tablia care acopera ghiseul, cu toate ca pina cind se deschide mai sint citeva ceasuri. Holul este deja plin ochi, iar masa pe care ziua se vind carti este acum sprijin pentru cei mai suferinzi, singurii care sint lasati sa mai iasa din rind. Mai sint si unii care s-au inscris pe lista in primele ore ale diminetii, dar care apoi au plecat acasa cu gindul sa revina la deschidere. Legile nescrise sint insa dure: nu mai sint insa primiti in rind. O cucoana in virsta, cu palarie ferchesa si palton cindva nou, s-a infipt in fata mea si, cu privirea in tavan, suporta in cu stoicism ocarile celor din spate. Nimeni nu are insa tupeul sa puna mina pe ea si sa o scoata din rind. Cele mai gurese sint femeile, iar barbatii se multumesc sa comenteze intre ei. Cucoana a reusit insa sa mai anime atmosfera, asa ca lumea uita de ea si incepe sa injure sistemul medical sau sa se intrebe pe ce se duc banii platiti pe asigurarea medicala. Fiecare isi comenteaza bolile si aventurile pe la diferiti medici, dar din felul in care raspund ceilalti se vede ca nu ii intereseaza. Cel mai ponosit este un batrin venit de la Filipeni, care doarme in picioare, incovoiat si rezemat intr-un colt.
Brusc, in spatele geamurilor mate ale ghiesului se aprinde lumina, semn ca asistentele au venit la munca. Este ora sase si jumatate, iar rindurile se string brusc, sufocant. Se aud gemete dinspre cei mai marcati de boli. Nimanui nu ii mai pasa de nimeni. Cu trimiterile in miinile ridicate deasupra capetelor, puhoiul se stringe spre ghiseu. Batrinul care picoteste in colt nu este bagat in seama, pentru ca un om in plus inseamna un bon in minus. Ma indes si eu spre ghiseu, inghesuiala imi muta nasturii hainei si mi-i descheie, ma face sa simt anatomia fiecaruia din jurul meu, dar ajung. Am urmarit cu atentie ce doctori solicita fiecare dintre cei din fata, ca sa imi fac idee ce numar de bon primesc. Stupoare insa, pentru ca desi nimeni din cei 11 din fata nu mai ceruse bon la cabinetul meu, il primesc pe cel cu numarul opt. Unde or fi ceilalti sapte ? Nu mai apuc sa intreb asistenta, pentru ca puhoiul nu are timp de discutii si ma impinge afara.
Vecina imi spune ca, aproape sigur, sapte bonuri s-au dat inca de seara, acelora care au pile. La usa cabinetului am sapte oameni in fata pe care nu i-am vazut dimineata, si la care ma uit cu atentie sa imi dau seama ce pile or fi avind. Isi soptesc cit sau ce au de gind sa dea la doctor. Toate holurile sint ticsite de oameni suferinzi si prost imbracati, de parca numai ei s-ar imbolnavi. Cei sapte din fata mea imi maninca alte trei ceasuri din viata, dupa care doctorul imi spune ca mai este nevoie de un consult, la alt cabinet, asa ca reiau povestea. Din nou la ora cinci dimineata la medicul de familie, desi acesta are program azi abia de la ora doua dupa-amiaza. Sint al saptelea si iau trimiterea dupa numai doua ore de asteptare. A doua zi dimineata, ceasul suna la ora doua si jumatate. Un nou lider cu lista, dar, desi am venit cu o ora mai devreme, sint tot al 12-lea. Liderul spune ca a venit inca de la ora unu si, la un moment dat, rupe lista, pentru ca cei care nu au stat toata noaptea lipiti de Policlinica sa nu mai intre in rind. O ora mai tirziu aflu ca liderul m-a inscris gresit, pe lista de asteptare de la raze in loc de cea de la interne. Nu mai este nimic de facut si imi propun sa imi pastrez pozitia in rind indiferent de cei spune lumea. Dupa ce femeia de serviciu permite accesul, holul se umple si mai repede decit dimineata trecuta. Multimea imi pare si mai inghesuita, iar in fata am vreo 20 de oameni, desi ar trebui sa fie numai 11. Printre ei, doi tarani care aparent pocnesc de sanatate, si care au abilitatea uluitoare de a pastra in jurul lor un spatiu cit sa respire. Lumina din spatele geamului mat se aprinde tot la sase si jumatate, iar oamenii, desi sint altii decit cu o zi mai inainte, urmeaza acelasi ritual al inghesuielii. Liderul promite multimii ca nimeni nu va intra in fata, dar dupa ce isi ia bonul pleaca si spulbera siguranta pe care ne-a dat-o. Printre altele, aflu ca intr-adevar sint nou in bransa, pentru ca altii din jurul meu, mai suferinzi, au inclus deja in stilul de viata batalia pentru bonuri.
Afara se crapa de ziua, iar masinile sparg linistea noptii. Peste drum, de pe usa unui night-club, un cird de stripteuze in minijupe ies chicotind si unduinu-si soldurile. Se urca in taxiuri si pleaca sa se odihneasca. Barbatii care au petrecut noaptea in compania lor pleaca in doua Mercedesuri. In rest, trecatorii se urca in autobuze si pleaca spre serviciu, in timp ce colegii mei de bonuri se aduna pe holuri, la usele cabinetelor care se vor deschide abia peste alte doua ceasuri.
(Ovidiu PAULIUC)
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
