La limita supravietuirii

Exista oare in zilele noastre vreun om care sa poata da reteta existentei din 400.000 de lei lunar? Daca tot v-ati oprit privirea peste aceste rinduri, incercati, macar atit cit parcurgeti povestea, sa va puneti in pielea protagonistei. Este drept ca traiul cotidian, cenusiu si plin de lipsuri pentru mai toata lumea, ne face sa trecem nepasatori pe linga agonia altui semen. Dar situatia Nicoletei este chiar prea de tot.
"Traim un cosmar care nu se mai termina"
Marcata fizic de un handicap incadrat de specialisti in gradul II, femeia traieste impreuna cu Amalia si Adrian, cei doi copii ai sai, intr-o garsoniera din cartierul Gara. Ajutorul special, majorat de guvernanti la 400.000 de lei lunar, depaseste insa ceea ce autoritatile considera a fi minimum de venit care i-ar da dreptul la gratuitatea hranei de la Cantina Saracilor. Astfel, din 400.000 de lei, Nicoleta achita cu constiinciozitate institutiei amintite 130.000 de lei pe luna, ca sa aiba cu ce potoli foamea "puilor". Din ceea ce ramine (270.000 de lei) trebuie sa plateasca lumina, intretinerea, sa-si imbrace si sa-si tina copiii la scoala. "Nu mai pot. Traim un cosmar care nu se mai termina. Am incercat la mai multe firme pentru a obtine un loc de munca, dar nimeni nu are nevoie de o persoana cu handicap", spune Nicoleta.
Datoriile, puse una peste alta luna dupa luna, "nu pentru ca n-am vrut, ci pentru ca nu am avut cu ce sa le platesc", au ajuns la sume impresionante. Pe lista intretinerii s-au adunat peste sapte milioane de lei, iar curentul electric i-a fost taiat de mai bine de doua luni. "Riscam sa fim aruncati in strada si va rog sa ma credeti ca nu avem unde sa ne ducem. Va rog sa ne ajutati cu o suma de bani, oricit de mica sau poate imi puteti oferi un loc de munca. Am absolvit 11 clase la Liceul Economic Focsani si doi ani am urmat cursuri de surori de Cruce Rosie. Fac orice, nu-mi este rusine sa muncesc, dar oriunde am fost mi s-au inchis toate portile", spune Nicoleta, prea nefericita ca sa mai tina cont ca Amalia, fetita ei, o priveste speriata si cu ochii in lacrimi. "Ai prietene, Amalia?", o intreb, asa incit sa-i abat gindurile negre de pe fetisoara draguta. "Nu", imi raspunde, evitindu-mi privirea. "Copii nu se joaca cu mine. Ei au bicicleta, jucarii si eu daca nu am, nu ma primesc sa ma joc", sfisie tacerea Amalia.
In toata saracia, mama ei multumeste cerului ca fetita este totusi sanatoasa. Fiindca nu se stie ce s-ar intimpla daca ar suferi si ea de hepatita cronica, asemeni lui Adrian, fratele mai mare. "S-a imbolnavit si n-am avut cum sa-i asigur mincare de regim. Inspectoratul Scolar i-a dat o bursa sociala de 28.000 de lei. Ce pot sa fac?", explica trist Nicoleta.
"M-a dat la Casa de copii"
Nicoleta nu vrea sa-si dea copiii la orfeliant. Pentru nimic in lume nu s-ar desparti de sufletelele carora le-a dat viata, singurele ei ratiuni de a merge inainte. Si apoi, cum ar putea sa-si supuna puii la aceeasi cumplita suferinta traita de ea cu ani in urma? "Aveam doar sase ani. Intr-o zi m-a imbracat mama in costumasul meu alb, cu nasturi in fata si m-a dus, de mina, la casa de copii din Buzau. Am stat acolo opt ani. Copilaria mi-am petrecut-o in intuneric, si nici acum, dupa atita timp, nu pot spune daca am inteles-o pe mama, sau n-am vrut s-o inteleg", incearca sa explice femeia, amintindu-si cit de groaznic a fost sa-si astepte mama saptamini in sir lipita de geamul institutiei, cu lacrimile innodate in barba, cu sufletul fragil sfisiat de teama si cu trupsorul chinuit, zguduit de suspine. Si chiar daca pina la urma a trebuit sa se obisnuiasca – atit cu laturile servite drept hrana in castroanele ruginite ale institutiei din vremurile ceausiste, cit si cu scatoalcele scapate nemotivat peste ceafa si indiferenta personalului din acele vremuri – Nicoleta si-a iertat mama. Cind la 14 ani s-a reintors acasa, a stiut ca-i va fi sprijin pina la momentul final. "A murit anul acesta pe 2 ianuarie, in fata mea, sub ochii mei. Am ingrijit-o cit am putut. Am ramas in garsoniera ei propietate personala, cu doi copii mici si o groaza de datorii care se tot aduna. Nu am pe nimeni care sa ma ajute. Tatal copiilor mei nu stiu pe unde este. De trei ani nu l-am mai vazut, dar nici inainte nu prea statea pe acasa. Si daca am primit vreodata ajutor de la el, a fost ceea ce i se scurgea printre degete", explica Nicoleta.
Apel disperat de ajutor
Daca tot se face atita teorie pe problema prevenirii abandonului copiilor in institutii, de ce oare nu se intimpla nimic practic in acest sens? Se poate spune ca Nicoleta si copii ei se incadreaza perfect in acea categorie a familiilor aflate in risc, care au nevoie disperata de ajutor. Handicapata locomotor, femeii i se refuza orice loc de munca. Daca nu-si plateste datoriile catre CUP si Renel, Nicoleta va ajunge sa bata strazile cu copiii agatati de fuste. Singurul ajutor primit pina acum din partea autoritatilor au fost contractele de mecenat cu care a fost indemnata sa bata in portile patronilor, pentru a aduna suma datorata. "Va implor sa ma ajutati. Nu stiu cum sa ma mai descurc", spune mama celor doi copii.
Va avea ecou apelul ei? Un om, ca oricare altul dintre noi, cere disperat ajutor. Oricit de mic ar fi, acesta ar face din ce in ce mai posibila rezolvarea situatiei. S-ar demonstra, astfel, ca acolo unde statul se ascunde dupa legi si promisiuni semnate si stampilate, milostenia si generozitatea omului de rind ar reusi sa curme inca un cosmar. (Laura BREANA)