Reportaj din satul blestemat

Exista multe familii vecine gard in gard care isi impartasesc reciproc din experienta lor traumatizanta. Ba chiar exista si frati aflati la maturitate care inca mai percep lumea din perspectiva unui copil de trei – patru ani, indeletnicirea lor de zi cu zi fiind joaca. In asemenea loc uitat de Dumnezeu, pina si virusul HIV si-a facut loc, pentru a „minca” fara mila din zilele citorva copii. Desi cei din afara satului privesc situatia ca pe un blestem dat de Dumnezeu pentru purificarea sufletelor, cei implicati nu fac decit sa infrunte curajos toate prejudecatile si sa sustina moral pe cei blamati de societate. „Daca asa mi l-a dat Dumnezeu? Nu am inima sa il las prin vreun centru. Sa isi bata joc altii de el?”. Asa spun, cu lacrimi in ochi, multi dintre parintii ce au in familie unul sau chiar doi astfel de copii. „Ornat” si cu o saracie lucie, satul nu pare nimic altceva decit un peisaj al desertaciunilor, in care viata abia mai pilpiie.
„Este condamnat sa lupte doar pentru a trai”
„Veniti sa o vedeti pe Maramona mea! Veniti, veniti!”, ne-a invitat poticnit, de cum am intrat in sat, un tinar de 19 ani, din poarta casei. Dind curs invitatiei, am patruns in universul familiei Rachita. Cel mai rasfatat dintre cei patru copii era chiar Florin, „pustiul” care ne intimpinase. Nu era mezinul familiei, ci cel mai mare frate. Baiatul are sindrom Down si duce o viata ce nici celui mai inversunat dusman nu i-ati dori. „Pare o papusa. Abia daca scoate citeva cuvinte. Trebuie sa am in permanenta grija de el, pentru ca altfel face vreo prostie. Merge pina acolo incit isi distruge hainele si devine agresiv cind eu nu sint in preajma lui”, a povestit mama baiatului, Elena, de 43 de ani. Florin, care asista la discutie imbracat intr-un treining ponosit, ne analiza balansind-se de pe un picior pe altul. Desi pare ca nu intelege nimic din ce se intimpla in jurul sau, ochii mari si negri tradeaza o tristete care ar rupe inima oricui. „Singurul obiect de care s-a atasat in toata viata lui si ii mai inveseleste zilele este o papusa. Ii spune Maramona. Nici cind trebuie sa mearga la Iasi pentru analize nu se desparte de ea”, a adaugat mama. Intr-adevar, in bratele baiatului se afla o papusa marisoara, ce avusese si zile mai bune. „Cind o loveste, cind o iubeste”, a intervenit tatal. Mult mai afectat, acesta continua. „La virsta lui, eu facem armata. Baiatul meu a fost condamnat sa traiasca in suferinta. Asa s-a nascut. Nu stiu ce pacate plateste copilul asta”, a incheiat, cu lacrimi in ochi, nea Vasile, suparat ca tinarul nu il poate ajuta in casa cu nimic, ca nu va putea face armata si ca nu ii va da nepoti. Acest gind il ucide un pic cite un pic pe nea Vasile, care ca multi alti parinti din sat se simte neputincios in fata handicapului. „Pur si simplu traieste ca o leguma. Pentru el o zi incepe cu masa de dimineata, apoi o partida de joaca cu Maramona lui, masa de prinz, o portie de somn, masa de seara si odihna pentru ziua ce urmeaza. Ma revolt cind stiu ca am putea munci si face atitea impreuna, iar el este condamnat sa lupte doar pentru a trai”, a rabufnit din nou tatal.
„Handi, iesi afara din vizuina! Unde te tot ascunzi?”
Dureros pentru parinti este ca, din cind in cind, vin copii straini la gardul casei si il jignesc pe Florin. «Handi, iesi afara din vizuina, unde te tot ascunzi?» Uite asa vin si il chinuie cind noi nu sintem prin preajma. Pe Florin il afecteaza toate acestea. Nu mai iese cu zilele din casa, sta in pat impreuna cu Maramona lui”, a susurat cu voce stinsa mama baiatului. Chiar daca le este greu si sufera de pe urma faptului ca fiul lor nu poate duce o viata normala, parintii lui Florin se roaga in fiecare duminica pentru viata acestuia. „Il rugam pe Dumnezeu sa il lase cit mai multe zile linga noi, sa se simta si el iubit”, mai adauga cu lacrimi in ochi mama. De pe urma lui, familia Rachita primeste o pensie de insotitor in valoare de 3,1 milioane de lei.
„E multa nedreptate in lumea asta. Iar la mine in casa parca s-a strins mai multa decit oriunde”
Nu a trebuit sa mergem mult pina la urmatoarea familie lovita de soarta. Aceiasi durere surda se putea citi si pe fetele membrilor familiei vecine. Ba chiar situatia Budailor era mai grava. Din cei 11 membrii ai familiei, doi copii sint certificati cu handicap grav. Izul saraciei te intimpina de la poarta. O casa din chirpici in care se ingramadesc atitea suflete. Meniul principal este alcatuit din mamaliga. „Nu am ce sa le dau de mincare. Nu avem pamint, iar banii sint foarte putini”, a punctat Gheorghe Budau, bunicul si capul familiei. Dintre cei doi copii afectati , numai Andreea era acasa, fratele sau fiind in spital, la Iasi, impreuna cu mama. „Ce faci Andreea?”, am intrebat-o. Nimic. Am mai asteptat citeva secunde raspunsul fetitei de 12 ani, dar aceasta se retrasese intr-o mutenie totala. „Lasati-o, ca vorbeste numai cind vrea”, intervine protector una din fiicele batrinului. Imediat dupa, fata a fugit in spatele casei ascunzindu-se de strainii care ii invadasera spatiul. Andreea, fata cu parul balai cum ii spune familia, sufera de distrofie si deficienta mentala moderata, se deplaseaza cu greutate avind picioarele distantate neproportionat si este mult prea scunda pentru virsta ei. „Se teme. Toata lumea o priveste ca pe o ciudatenie si din acest motiv nu iese nicodata din curte. Nu stiu ce viitor are fata asta, nu va putea merge la scoala sau face alte lucrurile normale pentru copii de virsta ei”, a vorbit resemnat bunicul. Doar pentru o clipa, suferinta ce o purta in suflet s-a intiparit pe chipul batrinului. „Traim greu… nu ma pling, dar e multa nedreptate in lumea asta. Iar la mine in casa parca s-a strins mai multa decit oriunde. Si nu inteleg cu ce am gresit atit de rau in fata lui Dumnezeu”, spune omul, scrisnind din dinti. Dupa care a inghitit in sec, si-a scos respectuos palaria in semn de salut si a plecat tacut la munca cimpului.
„Nimeni nu ma iubeste”
Mergem mai departe pe ulita satului. Facem doar citiva pasi si ne intilnim cu o domnisoara. „Are 23 de ani. Este si ea trecuta pe lista persoanelor cu handicap”, ne informeaza asistentul social. Ne uitam mai atent. Imbracata cu o rochie ponosita si murdara, toata violet la gura de la mincat dude si cirese negre, Ionela ne saluta intr-un fel aparte. Dupa citeva vorbe schimbate, aceasta ne destainuie durerea care o ascunde in suflet. „Nimeni nu ma iubeste. Totii baietii fug de mine”, da sa izbucneasca in hohote. „Da’ asta pentru ca sint niste prosti!”, se lumineaza deodata. Apoi, rusinata brusc, o rupe la fuga spre casa, prin colbul ulitei.
Batem la o alta poarta: familia Parfene. Mama, in virsta de 67 de ani, incerca sa apalneze conflictul iscat intre doi dintre fii sai. Ulterior, am aflat ca Gheorghe (45 ani) si Constantin (30 ani) tocmai fusesera inclusi pe listele persoanelor cu handicap. Chiar si la aceasta virsta, cei doi frati se comportau asemenea unor copii. Doar trecerea anilor care isi lasase amprenta imprimata in mii de riduri pe chipul lor iti putea indica virsta. Lipsiti de prieteni, suferinzi de o deficienta mentala moderata, incapabili sa lege mai mult de doua vorbe, criticati de rude, intre cei doi frati s-a legat o relatie de iubire-ura. „Nu fac altceva decit se se harateasca. Au permanent un dor de duca, iar daca ii scapi din ochi, imediat dispar”, s-a plins femeia, care abia ii mai poate tine in friu. Poate si virsta inaintata face ca rabdarea si intelegerea mamei sa nu mai fie cea de altadata. „Imi fumeaza toata pensia. Tot imi cer bani… De unde sa le dau, vai de zilele mele”, a mai spus batrina. Anul acesta, fratii au venit pentru prima data in Iasi in vederea efectuarii investigatiilor medicale. „Frumos acolo, dar mai bine acasa!”, a comentat laconic Gheorghe, unul din cei doi frati. Mama mai spera ca doar biserica ii poate „imblinzi” copii. „Merg cu ei la biserica pentru a ne ruga. Preotul le vorbeste si ii sfatuieste, nu stiu insa daca pricep ceva. Vreau sa le fie bine. Dar nu cred ca apuc ziua cind o sa ii vad oameni”, mai spune mama, care pare inca sa mai spere intr-un miracol. La fel ca toate cele peste 50 de familii din satul Girbesti in casele carora si-a facut cuib nenorocirea.
Avem de 3 ori mai multe persoane cu handicap la mia de locuitori decit Capitala
Potrivit unei statistici realizate la sfirsitul lunii martie, judetul Iasi are in evidente 13.169 de persoane cu handicap, adica aproape 40% din numarul celor inregistrate in Bucuresti. Raportat la mia de locuitori, aceasta inseamna ca cele circa 30.000 de persoane cu handicap din Bucuresti sint, de fapt, de 3 ori mai putine decit cele13.000 de la Iasi. Conform statisticii mentionate, judetul nostru este pe locul opt intr-un clasamment privind raportarea numarului de persoane cu handicap la cel al locuitorilor. Astfel, pe cap de locuitor revine un numar de 34 de suflete aflate in dificultate. Din totalul persoanelor cu handicap din Romania, 3,04% din acestia se afla in Iasi. Din acest punct de vedere judetul nostru se situeaza pe locul opt.
Girbesti, tarimul nenorocirilor
Comuna Tibana inregistreaza cel mai mare numar de persoane cu handicap la mia de locuitor din judet, respectiv 21. Iar satul Girlesti poate fi declarat localitatea cu cele mai multe persoane suferinde de vreun handicap, deoarece aici vietuiesc nu mai putin de 54 de astfel de suflete. Urmatoare comuna cu cele mai multe presoane aflate in dificultate la mia de locuitori este Raducaneni, locul trei apartinind comunei Tibanesti. Comuna cu cele mai multe persoane cu handicap, respectic 187, este Holboca, ultima din acest punct de vedere fiind Cotnari, unde convietuiesc 116. (Ada GRAJDEANU)