O romascana a darimat zidul Berlinului

Pe strada Martir Closca, la numarul 10, locuieste Veronica Clapa: o batrinica maruntica, cu zimbet si ochi de copil. Cine o vede trebaluind prin curte, nici nu se gindeste ca femeia aceasta carunta, dar vioaie si plina de farmec, a trecut prin lagarele de munca din Rusia. Veronica Clapa este una din multele persoane de origine germana care, dupa cel de-al doilea razboi mondial, au trebuit sa suporte chinurile lagarelor de munca din Rusia, numai pentru simplul fapt ca faceau parte din comunitatea germana.
Deportata la 20 de ani
Povestea vietii ei a inceput in 1925, in Bacova – un sat din Banat. Cei mai multi dintre locuitorii acestei asezari erau de origine germana. Imediat dupa razboi, familii intregi din aceasta regiune au fost duse peste granita, in lagare de munca. "Am fost deportata in 1945. Au fost luati barbatii nascuti intre 1900 si 1928, iar din rindul femeilor, cele nascute intre anii 1914 si 1927. Ne-au luat pe 15 ianuarie. Eram trei surori care am iesit, toate odata, din casa. In Bacova ne-au adunat in scoli. De acolo, ne-au dus la Buzias. De o parte si de alta erau santinele: rusi si romani. Ne-au dus la Buzias, la hotelurile de acolo, pina au fost strinsi toti nemtii. Ne-au urcat, apoi, in vagoane. La Lugoj, parca…".
Vagoanele erau din acelea de marfa, iar pe jos erau paie. Abia daca intra lumina inauntru. Nu era decit o gaura in podea, pentru necesitati. "Asa am plecat. Iar din citi am plecat, putini s-au mai intors… Mincare nu ne dadeau. Din cind in cind, primeam putina apa. Aveam doar ceea ce adusesem noi de acasa, atit cit am avut timp sa luam. Putina hrana o imparteam intre noi. Nu avusesem de unde sa stim ca drumul va dura 18 zile. Am apucat sa luam doar piine – piine din aceea mare, cum se facea la noi in Banat – si slanina. Insa drumul a fost prea lung pentru a ne ajunge mincarea pe care am luat-o cu noi", isi aminteste Veronica Clapa.
Lagarul de la Romanca
Dupa ce au coborit din tren, au mai mers o buna bucata de drum pina au ajuns in lagar. Se chema Romanca. Camerele erau cu priciuri, iar paturile etajate. "Mai intii, am fost cu hainele pe care le luasem cu noi, cum erau svabii atunci, cu fustele acele largi, se mai vad si astazi in pozele de epoca.
Hainele inghetasera pe noi. Asa am petrecut iarna, pina ne-au dat ei cite ceva. Mincarea pe care ne-o dadeau ne provoca rau, nici porcii nostri de acasa n-ar fi primit-o. Primeam ratii, in cantitati mici. Daca cineva minca intreaga portie, raminea fara mincare pe intreg restul zilei", povesteste Veronica.
Fiecare lagar era inconjurat cu cite doua trei rinduri de sirma ghimpata. Santinelele patrulau tot timpul de jur imprejur. Deportatii au fost dusi la munca in mine de carbuni, in mine de piatra sau la constructii. Santinelele erau tot timpul linga ei, ca niste umbre. "Ajunsesem atit de slabi, incit doar oasele ramasesera din noi, nici nu stiam daca vom apuca ziua de miine. Au murit multi. Mormintul lor a fost o groapa comuna: pamint peste ei… si atit. Eram doar nemti acolo. Au trecut atitia ani de atunci, ai indurat atitea, incit vrei sa uiti!", spune, aproape in soapta, Veronica, trezindu-se din cosmarul trait la Romanca.
Destinul a adus-o la Roman
Femeia s-a intors acasa in februarie 1951, dupa cinci ani si 11 luni de viata petrecuta in lagar. "Cind am venit acasa, a fost doar un anunt de la Primarie si atit. Nu m-a intimpinat nimeni. Un barbat care a fost deportat impreuna cu mine a anuntat-o pe mama ca voi veni si eu, dar nu i-a spus cind. Ea nu avea de unde sa stie ca voi veni in aceeasi zi, iar cind eu am intrat pe usa, a fost foarte surprinsa, si fericita. A fost foarte frumos cind am ajuns acasa", isi aminteste Veronica.
Dupa ce a revenit in tara, femeia si-a gasit un loc de munca. Pe Ioan l-a cunoscut la Lugoj, in 1953, cind lucra la intreprinderea Otelul Rosu. Barbatul, romascan de origine, fusese detasat la Lugoj. In 1957, Ioan si Veronica s-au casatorit si s-au stabilit la Roman.
Dupa atit de multi ani, amintirea vietii din satul banatean este inca vie in memoria Veronicai Clapa. Oamenii, obiceiurile, locurile. "Acum, daca mergi la mine in sat, iti vine sa plingi. Mai degraba, iti vine sa urli. Pentru ca iti aduci aminte de toate care au fost. Casele toate au ramas, insa toti sint plecati. Am mai fost pe acolo, ultima oara acum vreo trei sau patru ani. Vrem sa mergem si anul acesta, insa nu mai avem acolo decit o verisoara…Si ea, foarte batrina: are 80 de ani. A fost si ea deportata in Rusia".
Veronica si Ioan au un baiat, plecat in Germania din 1976. El este multumirea si mingiierea celor doi batrini. Prin el, batrinii au dat cu tifla de doua ori comunismului: odata cind feciorul a evadat din lagarul comunist si, a doua oara, cind i-a chemat in Germania, in 1989, si cind batrinii au participat la darimarea zidului Berlinului.
La cei 66 de ani ai sai, dupa sase ani de lagar de munca in Rusia, Veronica primeste de la statul roman o pensie de citeva sute de mii de lei. (C. BARGAOANU)