Caută 
5 MIN
Incerc sa recitesc textele scrise de mine de-a lungul acestor doua decenii. Pe unele nu le pot duce pina la capat, atit de exaltate si de naive sint. Primul, mai ales, publicat in preajma Anului Nou 1990, pare insemnarea febrila (si parabolica) a unui adolescent surprins de splendoarea si, deopotriva, de teroarea evenimentelor. „An Nou! Te asteptam sa vii. Erai in fiinta noastra, erai in plamada tarii si nu puteai a te naste. (…) Au sapat catacombe, au zidit fortarete, au crescut si au slobozit fiare care sa adulmece singele nasterii, sa traga cu urechea, cu ochiul, sa traga, ca nu cumva tu, An Nou, sa te intrupezi. Purtatori ai Ordinului Raului, ei au strabatut tara si lumea – 45 de ani! – cu masca Binelui pe fata.(…) An Nou! Tu esti intruparea celor care nu mai suportau umilinta, minciuna, gratiile. Oh, Doamne, citi au cazut pentru ca tu sa existi! Fie numele lor vesnic incrustat in memoria noastra, in istoria noastra, in fapta noastra viitoare".
Si mai avea acel An Nou o intrupare. Intr-una din zilele revolutiei, poetul Ioanid Romanescu – prieten al nostru si al revistei „Cronica" – a venit la redactie intr-o stare de exaltare cum nu-l mai vazusem. „Ce s-a intimplat, Batrine?!", l-am intrebat noi. „Ce sa se intimple? S-a nascut fiul lui Ioanid Romanescu!", a scandat el, cu vocea celui ce anunta un eveniment epocal. L-am felicitat, l-am imbratisat pe tata, care vorbea despre el ca despre altul, „cu o straina gura". „Si ce nume i-ati pus, Ioanide?". „Il cheama Liberto. E copilul libertatii".
Cind scriam cele de mai sus, eram inca sub teroarea celor 60.000 de morti la revolutie, cifra fabuloasa, care nu putea sa nu te incrinceneze, cifra care a justificat (intre altele) rapida judecare si executie a Ceausestilor, in jubilatia (aproape a) intregului popor. Inca vreo doua-trei saptamini am fost si eu – ca atitia altii – victima manipularilor produse de mass-media (indeosebi de Televiziunea Romana Libera), apoi am inceput sa ma luminez, sa nu mai cred ca tot ce zboara pe calea undelor este viu si adevarat. S-a dovedit, in scurta vreme, ca la revolutie au murit doar o mie de oameni, dar si unul daca murea, Ceausestii si-ar fi meritat condamnarea. Nu la moarte, ci la viata, intrucit cei doi erau complet rupti de realitate, de realitatea tarii. Daca nu cumva si asta e tot o manipulare, venita dinspre acei ce n-au obosit nici pina acum sa spuna ca Ceausescu insusi a fost manipulat de cei din preajma-i, care i-au inoculat idea genialitatii, l-au facut din om supraom… Dar, scriam zece ani mai tirziu, dupa ce am vazut un film documentar cu procesul si cu executia, realizat de Edward Behr: „Toata tirguiala de la (simulacrul de) proces ii arata pe cei doi – mai ales pe Elena – nedemni de… demnitatile pe care le-au avut, inconstienti de raul pe care l-au produs, incapabili sa-si asume vreo responsabilitate, jalnici. In loc sa stirneasca minia sau, pentru unii, mindria ca „ia te uita ce oameni am avut in fruntea tarii", ei au stirnit mila, „o mila salbatica". Neemitind toata viata nici o vorba memorabila, n-au putut s-o emita nici atunci, in ultima lor clipa. Fara puterea care i-a facut atit de temuti, fara aclamatiile si ovatiile cu care au fost invatati, fara Securitatea ocrotitoare, fara ciinele-lup, cei doi nu aratau decit cum si erau in realitate: doi batrinei decrepiti, dezorientati si frustrati, lipsiti de orice mindrie. (…) Scosi din scena politica, readusi la conditia lor semidocta, ar fi facut figura unor bieti pensionari, poate mai artagosi ca altii, care s-ar fi tocmit pe la tarabe, iar seara, pe o bancuta din fata blocului, ar fi povestit cui ar fi vrut sa-i asculte ( si-ar fi fost destui) cum au facut ei si-au desfacut itele tarii si ale lumii timp de un sfert de veac".
Privesc pe fereastra dinspre Sararie. Aici, unde Sararia face colt cu b-dul Independentei, se adunau o sama de coloane de oameni ai muncii, se facea prezenta, se numarau steagurile si portretele, se urlau prin megafoane ultimele indicatii si toate lozincile, inaintea „marii demonstratii" de la 23 august sau a intimpinarii celor doua capete tuguiate venite in „vizita de lucru". Copilasi tricolori frematau de nerabdare sa-si faca numarul, sa-nvirta cercul, sa sara coarda, s-agite stegulete sau buchete de flori spre „tovarasi"… Multi dintre ei frematau sa-si faca nevoile, dar nu era nici timp, nici loc pentru o treaba ca asta. Unii lesinau si erau scosi pe brate, ceea ce insemna ca nu erau destul de caliti spre a porni „spre comunism in zbor", prin soarele (sau prin gerul) ucigator.
In ’88-’89, pe masura ce paranoia ceausista crestea, densitatea de portrete cu „Tovarasu’" si „Tovarasa" era asa de mare, ca nu se mai vedea om de persoana… Ce umilinta sa-i cari in spate pe cei doi anticristi! Poate de aceea furia populara s-a revarsat, in acel decembrie izbavitor, mai intii impotriva portretelor, care au fost jupuite, strivite, arse.(…) Toata lumea (sau aproape) se prefacea ca-i iubeste, ca-i pretuieste, pe el, pe ea, comunismul. In fapt, adularea era o forma perversa de manifestare a urii, un simptom al neputintei si al fricii de a-si exprima revolta.
…Ii vedeam iarasi pe „demonstranti", peste trei-patru ore, intorcindu-se spre case, de la marea farsa. Obositi, nadusiti, tacuti, cu portretele atirnind cu capul in jos, cum se aduc gainile de la piata. Unii se risipeau spre colinele si iazurile din preajma, la iarba verde, cu ceva mici (cine apuca) si bere. Cei mai multi se repezeau sa devoreze bunatatile din frigider, caci, „in cinstea marii sarbatori" sau a „maretei vizite", se bagasera si ceva scofeturi, nu doar „adidasi", tacimuri si hamsii… Dupa cele doua zile libere, isi vor relua cu totii locurile, impartindu-se, cu aceeasi tristete vesela, intre slujba la imparatie si coada la carne, stiind prea bine ca unde se termina coada se termina si vaca…
„Ne-am recucerit calendarul. Ne-am recucerit luna ianuarie!", clamam intr-un text publicat in ianuarie ’90. Daca pina spre mijlocul anilor ’60 istoria ne-a fost confiscata de rusi, dupa aceea ea a intrat in patrimoniul lui Ceausescu. Nu deodata, insa. In primii ani Odiosul si-a aratat fata umana: a demascat, a reabilitat, a ingaduit repunerea (partiala) in drepturi a unor valori si evenimente nationale. Apoi, pe masura ce visul de preamarire crestea, a realizat ca toate aceste valori ii fac… concurenta. Ca o prima masura, a confiscat luna ianuarie: pentru el si pentru Savanta. Daca despre Eminescu se mai scria totusi, despre Unirea Principatelor aproape ca nu mai era loc, aniversarea acesteia intimplindu-se in preajma zilei de nastere a „genialului". Redactori-sefi zelosi faceau chiar mai mult decit li se cerea („faceau totul"), umplind ziarele si revistele cu ditirambi si omagii. De la confiscarea lunii ianuarie s-a trecut, treptat, la confiscarea intregului an si a intregii vieti politice, sociale, stiintifice, culturale. Festivitatile se tineau lant. „Era un revelion perpetuu" – spre a cita grupul „Divertis".
