A cadea pe idei…

Am descoperit nu demult (il crezusem definitiv pierdut) un fisier din vremea cind tineam, la Universitatea din Balti, un curs de "Analiza literara a textului artistic". Este vorba de o suma de mici recenzii la comentariile grupei asupra unui cunoscut poem de Ana Blandiana, "Dealuri". Am vrut atunci sa imping jocul interpretarii cit mai adinc in interiorul gravitatii si astfel – calcul ingenuu, fireste, dar asta o spun, totusi, cu gura prezentului – sa le procur studentilor mei macar un simulacru de sentiment auctorial: asteptare febrila a verdictului si inerentul gust deceptiv… Un fel de critica a criticii, deci, ambele, desigur, in varianta "aurorala", dar sugerind deopotriva, prin ricoseu, un mod al perceptiei si o conditie a racordului cultural. Chestiuni deloc fastidioase, la o adica…

Lucia Buzut: Ultimul alineat este de un bun-simt inatacabil (nu zic impecabil!). Paralelismul e, intr-adevar, izbitor; paralelismul sau, mai bine spus, simetria. Dar aceasta e o latura mecanica, exterioara. Important e sa aflam ce anunta, genuinul din profunzime. Sigur, "problema vietii si a mortii este una fundamentala", aceasta e si tema poemului, dar un chip profund nu se incheaga din truisme. Miza a fost sa fantazezi in marginile textului, deci sa propui o digresiune plauzibila. Impresia mea e ca deocamdata ti-a reusit o simpla digitatie (termenul e al lui Calinescu), desi "ideea de a asocia dealul cu un corp de femeie", pe linia volutelor, este de retinut. Ar fi putut iesi de aici, numai de aici, o demonstratie ingenioasa. Ti-as sugera s-o meditezi mai mult: poate iesi un eseu proteic! Imi place sa-i vad aglomerati, in limitele comentariului tau, pe Ulise, Fat-Frumos si Zamolxe; din interactiunea ideilor pe care aceste nume le comporta pot rezulta lucruri insolite. (De altfel, Zamolxe nu a fost venerat doar ca divinitate htonica – tu spui ca "era zeul subteran" – , ci a personificat si cerul;  a fost chiar, dupa Kernbach, "o divinitate totala"). Constat, deci, aptitudinea de a cadea pe idei, mai putin dexteritatea de a le angrena intr-o demonstratie. Daca ai cumva veleitati literare, iti recomand sa faci exercitii de scris zilnice, pentru captarea unei experiente. De lecturi nici nu mai vorbesc!

 Luminita Radu: Un inceput ingenios, printr-o punere neasteptata a problemei: de ce dealul, cu tot dinadinsul? de ce nu muntele? Si, in continuare, o orchestrare ce denota sigur imaginatia ideilor. De la munte la deal, iar de aici la crestinism, cu observatia, remarcabila prin perspicacitate, ca turlele bisericilor noastre au ceva (ceva, desigur, esential) din blindetea si, am putea adauga, resemnarea dealurilor. O curbura din aceeasi stirpe morala… Imi place, este temerar acest mod de a extrapola. Dar la un moment dat incepi a derapa si faci afirmatii la care nu mai pot subscrie. Sigur, sint atitea diferente intre catolicism si ortodoxie si un dom vienez alaturi de o prizarita bisericuta romaneasca, mai ales daca se intimpla sa fie din lemn, arata trufas. Nu vad insa de ce romanul nu i-ar pasi pragul, macar din curiozitate… Temperind putin expresia, ai fi putut pune mai bine ideea in valoare. Pentru ca inteleg ce ai vrut sa spui de fapt: ca exista, trebuie sa existe o relatie secreta, indicibila in tot cazul, intre felul de a fi fundamental al unei natiuni si productiunile sale, inclusiv arhitectura. Nu vorbeste oare Eugen Lovinescu de un spirit al vremii, de ceea ce Tacit numea saeculum? Peste toate, dealul ca biserica spirituala mi se pare o propozitie profunda si un punct de plecare pentru un eseu mai intins. Pina aici e bine, digresiunea iti reuseste, ai o dezinvoltura a imaginatiei si un mod persuasiv de a o exprima. Comentariul propriu-zis al poemului e mai palid. Demonstratia e confuza si compromisa de banalitati ("Diferenta dintre cele doua lumi consta in durata existentei lor"; vai, nu numai in asta!). Vreau sa fiu si putin meschin, notind ca perpetualitate e un barbarism inexistent in dictionar; puteai spune perpetuatie sau perpetuitate; un profesor de romana trebuie sa fie, nu-i asa, un model de corectitudine in exprimare… Ce nu observi nici tu, din pacate, este felul particular al Anei Blandiana de a imbina nota morala cu cea senzoriala in poezie.

 Tatiana Tocarciuc: Apreciabila, coerenta esafodajului. Nu stiu daca padurea poate semnifica permanenta. Sfera, mai curind. As paria insa tu insati nu realizezi profunzimea observatiei ca sfera "nu cunoaste spaima trecerii". Oricum, foarte bine spus. Inevitabil, blind ne trimite la conditia tragica a fiintei omenesti. De aici insa pina la puritatea sufletului romanesc ("«Blindul duh» vorbeste de curatul suflet al romanului") e putin cam departe. E bine ca extrapolezi, dar fii atenta ca poti cadea in grandilocventa si este mai onorabil sa fii neutru (nu spun plat!) decit ridicol. Si ai face bine sa nu mai dai in infantilisme gen: "Dealul este locul de nastere a lumii, el este cel care cunoaste destinul fiecaruia, si salt celui viu, si salt celui mort". In fine, ma vad nevoit sa accept comparatia cu sinii…