A la Traviata

Inca un sketch lacrimogen si se pare ca sintem facuti a fi pentru genul de spectacol pe care nici duiosul Verdi nu si l-a refuzat. Ginta latina si noi, mde, preferam in momentele dramatice sa lesinam in patul de curind facut. (Nu degeaba un valpurgic Wagner nu-l putea admite pe mult simtitorul peninsular in areopagul muzicii mari.)

Oricum, decit tragismul arhanghelilor Mota si Marin, prea trist in substanta lui, mai blinda e lacrima lui Basescu pe umarul nu mai putin simtitorului Stolo. Lacrima de Traviata, evident, dar mai in firea ciobanului mioritic, de nu si in cea a romanturilor lui Minulescu.

Trecuti de suspansul proaspat intempestivei aliante, actantii votului popular-uninominal, strangindu-si miinile marilor si micilor ghesefturi, au acceptat cu eleganta senioriala solutia unui Basescu in stare de orice si, tot asa, l-au acceptat pe omul cu rictus mai degraba din Wagner decit din Verdi, urmind, pus in fotoliu primminiserial, sa colaboreze cu acesta.

Lovitura de scena – cu retragerea de infarct a proaspatului desemnat – a parut mai degraba in firea lucrurilor. Fire, ce-i drept, de o originalitate mai putin europeana. Daca e sa acceptam aici si Balcanii, europeni si ei, nu?

De ce sa nu-i acceptam!

Stop-cadrele momentului – unele in preajma somnului de noapte – au dezvaluit valente nebanuite in fata vitregiei. Oarecum crispati in primul moment, solistii celor doua asa-zis partide brusc infratite au dorit sa dea impresia ca totul e posibil in patul Traviatei, oricind pregatit sa infrunte drama. Chiar scenaristul gen Verdi de la Cotroceni – cit pe ce sa scoata aceleasi lacrimi de-al’dat – a ramas drept la pupitrul declaratiei, lasind sa se creada ca si fara dragul de Stolo, tradatorul, lumea merge inainte.

Un singur rictus era de luat serios in seama. Desi traia satisfactia diavoleasca. Ba, tocmai de asta. Tariceanu – elegantul celeilalte Romanii, tara cu care nu ne vom mai intilni – si-a oferit cu superbie zimbetul taios al inlaturatului, vrind sa spuna scurt: asta meritati. Pentru ca sub toata aceasta inscenare de Traviata matelota se afla – simplu – dorinta viscerala de a-l indeparta pe cel ce a rezistat – cavalereste – citiva ani buni de relativa prosperitate.

(Sceneta ar fi una de suava candoare, daca n-am sti ca sub faldurile ei stau pitite afacerile grase ale actorilor si actorasilor partinici de dupa 90.)

In fine.

De vazut insa – la fel de machiavelic – si altceva.

Ce?

Mult mai Traviata e, in paralel – paralele inegale, se-ntelege – colcaiala de… analisti politici din jurul televiziunilor. E un spectacol, daca nu chiar grotesc, oricum unul de un caraghioslic perfect. Lasind de-o parte (sau poate nu) faptul ca totul este profitabil in domeniu, prestatia analistilor de serviciu zi-noapte mai produce si amuzament. Nu atit noua, celor ce urmarim vrind-nevrind ecranul, cit politicienilor insisi: e de imaginat cit de amuzati sint actantii puterii, singurii de altfel in posesia adevarului despre propriile ghesefturi, urmarind, ei, ciupercaria analistilor.

Intre cei doi poli – unul reprezentat de un fost poet, acum doar pitoresc si incongruent, celalalt de insul cu calota lombroziana, detinatorul adevarului absolut.

Traviata analitica e de tot hazul.

P.S. Insemnarea de fata a fost comisa acum citeva zile. Scuze daca, intre timp, s-a mai consumat o alta Traviata.

Publicitate și alte recomandări video