Caută 
4 MIN
Despre Vsevolod Ciornei am scris acum vreo zece ani
si mai bine: o cronica grava la modul… sa zic pubertar,
indelung pritocita, ambitionind sa reveleze nota
esentiala a acelei plachete de debut (Cuvinte si
taceri), insolita si ca limbaj (bine stors de calofilie, cu
orgoliul – eliadesc, fireste – al autenticitatii), si ca stare
de spirit (dezabuzata, de o ironie austera, desi
locvace, schimbind cu naturalete registrele) si, drept
urmare, foarte greu de inseriat: intr-o literatura care
practicase decenii in sir realismul socialist pe
substructie samanatorista si traditionalismul cu tendinta
si nu avea nici cea mai vaga idee de postmodernism,
intertextualitate, autobiografism, explorarea
cotidianului („prozaic si bufon”, cu sintagma
regretatului Radu G. Teposu) si altele asemenea,
acum grele capete de acuzatie in tabara vechii garzi…
Unde mai pui ca volumul amintit era printre primele
care urmau sa constituie ceea ce mai tirziu se va numi
„o alta fata a poeziei basarabene” (e titlul unei
faimoase antologii alcatuite de Eugen Lungu, in replica
tacita, dar temeinica, la opul lui Musina, unde
optzecismul de peste Prut nu-si gasise, din pacate,
loc): o dificultate de receptare peste alta. Astfel ca
ceea ce luasem atunci drept insurgenta, deriziune
polemica, iconoclastie volubila, ceea ce laudam ca
metaforism debordant si dexteritate asociativa s-a
dovedit – in ceasul al doisprezecelea comparatist! – un
dinescianism bine apropriat (chit ca in ariergarda – si in
chip de centurioni – puteai zari siluetele lui Paunescu si
Avramescu, mai accesibili la noi in vremea aceea). S-
a dovedit insa – din drag de echilibru fie spus – ca
poetul avea si o structura afina, un temperament
asemanator, se raporta nativ la lucruri oarecum la fel
ca si modelul sau. Ironic, dar din relatia aceasta a avut
de cistigat mai cu seama… gazetarul Ciornei.
Tabletele pe care le publica metronomic in
Saptamina, de ani buni deja, au mult din luciditatea
caustica a fostului editorialist de la Academia
Catavencu, comporta, ca si textele aceluia, o
tonifianta libertate interioara. Intre niste coperte efectul
lor dezinhibant s-ar percepe, probabil, mult mai bine.
Nu stiu daca ele traduc o viziune (asta se vede
intotdeauna in capatul proiectului), dar ca induc o
stare, e neindoielnic: o spun cu onestitate de cititor. In
fond, daca nu discutam profunzimea ideilor si calitatea
conceptelor, de aici incepe valoarea demersului
jurnalistic (si nu numai): de la sedimentul sau inefabil –
patina indelebila pe neuron. In definitiv, stiam de mult
ca „istoria se tot repeta”, ca „evenimentele par trase la
indigo”, ca „la nivel de patimi si ambitii toate ramin ca
si prin epoca iesirii din grote sau a coboririi din copaci”
si ca astfel ascultam abulici si azi un „discurs care
incepe sa semene tot mai mult cu poliloghia ideologica
de odinioara care le spunea oamenilor ca ei
construiesc comunismul”: cu alte cuvinte, sintem
constienti ca discursul proeuropean suna in gura
potentatilor nostri tot atit de demagogic precum cel
doctrinar si ceea ce se intimpla actualmente la scara
societatii „este un fel de scenariu ritualic la care
participa toti fiind constienti ca joaca niste roluri”
(Saptamina, 24 februarie 2006). Damful tribal, aerul
de butaforie, kitsch-ul propagandistic, complicitatea
aceasta unanima, uimitor de solidara, intru ipocrizie si
obedienta nu sint descoperiri, ci senzatii familiare,
diurne, fenomene de comportament social. Ne-am
resemnat de mult ca „orientarea noastra pro-
europeana se reduce la consensul general ca noi
mergem incolo si la taxarea drept dusmani a celor
care vor sa mearga in alta parte sau chiar sa stea pe
loc”. Ei bine, intr-o situatie ca aceasta simpla
observatie, de bun-simt, are efectul unui soc, si
rostirea adevarului – ca pur act elocutoriu – mi se pare
mai importanta ca semnificatia sa intrinseca. A vorbi,
in actuala faza de recul totalitarist, conteaza (nu-i nici
paradox, nici ironie aici: doar o imensa tristete) mai
mult decit a spune; caci nu valoarea opiniei ar trebui
sa ne intereseze acum, ci posibilitatea in sine a
producerii sale: „Inertia gindirii totalitare nu ne lasa in
pace – asa ca ni se pare ca este democratica nu
societatea in care exista pluralismul de idei, ci aceea
in care toti au in mod obligatoriu idei democratice, iar
cei care nu le au trebuie pedepsiti… De asta fireste ca
profita niste smecheri care stiu a inhama ideile si
cuvintele la carul interesului personal si se declara si
democrati, si pro-europeni, si tot ce vrei numai sa fie ei
pe undeva prin avangarda. Iar acolo, vorba ceea – e
de ajuns sa convingi lumea ca esti orb, ca apoi sa
citesti ziarul in vazul tuturor si nimeni sa nu observe.
Sau sa observe, dar sa aiba motive sa nu spuna
nimanui sau sa se susoteasca despre asta cu altcineva
care a observat, dar are motive sa nu spuna in
public… Si uite-asa, intre lozincile strigate si adevarul
susotit, viata isi continua cursul”…
