Caută 
4 MIN
Intre dascalii Universitatii iesene de Arte, Corneliu Ionescu era, pina mai ieri, o prezenta distincta, lesne de remarcat. Il intilneam adesea la vernisajele confratilor artisti sau pe holurile facultatii din Copou, asteptindu-si indulgent studentii intirziati la cursurile sale de compozitie, chiar daca nu le incuraja defel risipa matinala. Volubil si curios, stapinea cu eleganta regulile conversatiei obisnuite, cumpanind fericit sarcasmul si aluzia ironica, sobrietatea si vorba de duh. Despre pictura sa as fi vrut sa scriu de multa vreme; asteptam doar ocazia. Din pacate, aceasta a venit prea tirziu, independent de dorinta si vointa amindurora. E drept, o succinta referire facusem anterior, in contextul retrospectivei Generatiei ’70, de la Galeria „Dana". Avea sa fie, in fapt, cea din urma etalare expozitionala a sa. Selectase pentru eveniment trei lucrari: Compozitie, Pasarea de foc si Zbor, reprezentative pentru preocuparile picturale din ultimii ani. Acum citeva saptamini l-am revazut, fara sa banuiesc atunci ca fugara stringere de mina si politeturile conjuncturale vor deveni irepetabile.
Nascut in 1938, cu radacini oltenesti, Corneliu Ionescu a studiat pictura la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu" din Bucuresti, avind privilegiul unei intilniri paideice cu deja consacratul Corneliu Baba. Imprumuta de la magistrul sau fermitatea optiunilor, cit si o anume voluptate a diferentei, ambele ducind mai apoi la o evidenta disonanta stilistica intre discipol si model. Mobilizat dupa absolvire pe frontul didactic al Universitatii iesene, a parcurs toate etapele consacrarii profesorale. Ca artist, s-a grabit „incet", neprecipitat, construindu-si un traseu in care semnele maturizarii se disting cu claritate de la un timp la altul. Va ajunge sa expuna in galerii si muzee autohtone, dar si in altele, risipite in mai multe tari. Numerosi colectionari au privilegiul de a-i adaposti din tablouri. Este autorul citorva lucrari de arta monumentala, vizible publicului iesean fie la Casa Studentilor (Arta cinetica), fie in Sala „Pasilor Pierduti" a Universitatii „Al.I. Cuza" (Vitraliu).
Alaturi de artisti precum Liviu Suhar, Dimitrie Gavrilean, Ion Ginju, Mircea Ispir, Francisc Bartok, Ion Neagoe, Nicolae Matyus, Valeriu Gonceariuc, Jeno Bartos, Constantin Nicolai, Corneliu Ionescu este unul din pilonii principali ai unei generatii de frontiera, afirmate in anii ’70, una care a optat pentru replierea stilistica fata de comenzile ideologice ale vremurilor de trista amintire. Detasarea de reprezentarea conventionala, de temele favorite ale traditiei – indeosebi portretul si peisajul – sint semne ale unei vointe de sincronizare cu practicile picturale europene. De aici, predilectia initiala a artistului pentru o figuratie de factura fantastica, asamblata metaforic, tenta estompata ulterior in profitul structurilor abstracte, desfasurate pe armatura formala a codificarilor si transpunerilor simbolice.
Criticii din anii inceputurilor l-au rasfatat cu laude. Petru Comarnescu recunostea la Corneliu Ionescu o „pictura de calitate, cu constructii riguroase, tematica sintetica si indrumata spre fantastic" (1969). Ion Frunzetti, la rindu-i, era „surprins de sensibilitatea proprie, de nobila tinuta lirica si de cromatismul angajant" (1974), iar Dan Grigorescu descoperea la pictorul iesean „o lume poetica, o intelegere stricta a functiei constructive a culorii" (1981).
Corneliu Ionescu s-a eschivat retoricii picturale de consum, cu miza exclusiv decorativa. Lucrarile sale sint voit spiritualizate, solicitind aport meditativ. Subiectele sint grave, avind alura metafizica. Artistul este preocupat sa inteleaga universul, spatiul, materia, formele, surprinzindu-le in ipostaze dinamice sau in propriile lor metamorfoze (Fereastra spre univers, Eclipsa, Simfonie spatiala, Metamorfoza formelor, Forme spatiale). Desi non-figurative, compozitiile lui Corneliu Ionescu sint profund antropomorfizate. Ele vorbesc despre om si natura specifica a acestuia – un om esentializat, definit de tentatia inaltarii, de obsesia ascensionala. „Zburatorul" apare ca leit-motiv, intarit de sugestiile „desprinderii" de greutatea materiei, de „metamorfoza zborului" propriu-zis. Si aici titlurile vorbesc de la sine: Zburator, Zbor, Icar, Metamorfoza zborului, Suspensie, Desprindere, Zburatorul albastru, Zburatorul negru, Marele zbor, Zborul enigmatic, Aripi, Aripi aurii, Pasarea de foc, Pasarea fantastica, Pasarea maiastra, Omul fluture, Inaltare. Artistul isi etaleaza de fiecare data subtilitatile componistice. In majoritatea cazurilor, fundalurile tablourilor sint monocrome – negre, rosii, albastre, gri -, punind in evidenta formele stilizate din prim-plan. Unele lucrari sint rezolvate intr-o singura tonalitate cromatica (gri, albastru), iar chenarele suprapuse invita la o afundare vizuala in spatiul abstract al picturii.
Rafinarea formelor, cenzurarea extravagantelor coloristice il conduc pe Corneliu Ionescu spre un limbaj esentializat la maximum, unul care se foloseste de simplitatea mijloacelor pentru a da densitate proiectului. In ciclul Ferestrelor, de pilda, artistul „umanizeaza" formele geometrice patrulatere, atasind inimi policrome intr-un design asemanator cartilor de joc. Este ca si cum ar spune ca pariaza pe „cartea" norocoasa a iubirii celuilalt sau pe cea a deschiderii comprehensive fata de semeni.
Ca si alti artisti din generatia sa, Corneliu Ionescu a fost victima unei discretii excesive, dublata de o oarecare mefienta cu privire la prezentele publice. In joc erau, pesemne, precautii autoimpuse care sa-l fereasca de improvizatii si de ispita lucrului facil, fara perspectiva unei certe confirmari estetice. Este acum treaba criticilor, a exegetilor competenti sa-i descopere opera si sa o aseze acolo unde se cuvine.
