In ce mod absurdul a intrat in Iasi

La invitatia unui bun prieten, am participat miercurea trecuta la realizarea unui film despre viitorul Iasilor de odinioara. Mai are trecutul orasului nostru un viitor? Dincolo de paradox, problema e reala. Raspunsul, din pacate, e negativ. Ma mira nu doar pasivitatea autoritatilor, ci si pasivitatea iesenilor. Nu ne iubim orasul. Mai tare isi iubesc Calafatul locuitorii din Calafat!

Am exprimat in cursul filmarii una din nedumiririle mele. Sigur, filosofii au acest prost obicei de a fi mereu nedumiriti, dar in acest caz uimirea se conjuga intim cu revolta. Despre ce este vorba?

S-a facut dintotdeauna mare caz de soarta nefericita a fostilor proprietari din Iasi (si de pretutindeni). S-a folosit, in focul disputelor, expresia latina "restauratio in integrum". Se stie, incepind cu 1948, regimul comunist a confiscat tot, fara nici o indurare si fara a discrimina: edificii cochete (vila Coraliei Xenopol, de pilda), cinematografe (fostul Trianon, actualmente Republica), hoteluri (Traian, sa spunem), fabrici, cabinete medicale, manufacturi etc. Dupa 1990, urmasii fostilor proprietari si-au revendicat cu indreptatita inversunare mostenirile. Atunci s-a pornit gilceava. Au urmat procese indelungate, care au consumat bani, rabdare, timp, sanatate. Multe procese s-au incheiat abia dupa 2005. Urmasii au primit inapoi ceea ce se pastrase din vechile averi suprimate de regimul comunist. Pina aici, nu ar fi nimic de spus.

Chestiunea care ma nedimireste e alta. Accept vointa si dorinta fostilor proprietari sau ale descendentilor acestora de a-si recupera bunurile confiscate de stat. Vointa si dorinta sint, in principiu, legitime: principiul proprietatii se cuvine respectat. Statul era obligat, asadar, sa repare nedreptatille din primii ani ai fostului regim comunist. Inteleg pina si ardoarea – care a razbatut in gazete – cu care unii urmasi si-au clamat dreptul la proprietate. Ceea ce nu inteleg insa e urmatorul aspect al problemei. De vreme ce succesorii au trecut prin procese costisitoare, de vreme ce au cheltuit atitia bani si atita energie, de vreme ce si-au pus in cumpana sanatatea si linistea, ma asteptam ca grija si atentia lor fata de proprietatile redobindite atit de greu sa fie vizibile pentru toti ceilalti. Aceasta grija este insa sublima, dar lipseste cu desavirsire, vorba lui I. L. Caragiale. Dupa ce si-au recuperat proprietatile, noii detinatori le-au lasat in paragina.

Ne confruntam in ultimii ani cu absurdul cel mai pur. Cineva a primit inapoi edificiul in care a fost pensionul lui Amédée Weitzecker (pomenit cu nostalgie si de N. Iorga in Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost). Primul lucru pe care l-a gindit domnul proprietar a fost pur si simplu sa darime casa. Dintr-o singura lovitura! Bun! Credeti ca a ridicat ceva in loc? Nici vorba. Pe locul fostei cladiri cresc acum, intr-o surprinzatoare libertate, loboda si buruienile. Si atunci, ma intreb cu uimire, pentru ce s-a mai zbatut proprietarul cu pricina? Nu stim si nici nu vom sti vreodata.

Alt exemplu, si mai revoltator. Un domn din Israel a revendicat, s-a judecat si a primit casa Ririei Xenopol, "castelul Bran", cum a fost numita cladirea din strada Vasile Conta. Edificiul – o mica bijuterie arhitectonica – sta acum batut de vinturi, de ploi, de zapezi. Ne lovim inca o data de absurdul curat. Nici comunistii nu au procedat asa. Pentru logica mea precara, situatia e revoltatoare. Omul a stat in procese, a cheltuit bani pentru a putea patrona pesemne aceasta distrugere treptata si, am impresia, premeditata. Nu mai e nimic de priceput.

Dar fosta librarie M. Eminescu? Cit a fost librarie, folosea la ceva. Acum nu mai foloseste la nimic. Nici macar proprietarului. Dar casele Alecsandri, unde a fost Muzeul Teatrului? Dar casa Missir, din Pacurari 8, care a ajuns, din tranzactie in tranzactie, pe miinile unui individ nepasator? Exemplele ar putea continua. Si mai e o problema. Statul a cheltuit din banii mei, din banii Domniilor Voastre, sume considerabile pentru a renova, nu cu mult timp in urma, Muzeul Teatrului. Edificiul remediat pe banii nostri a fost retrocedat in urma unui proces. Ce va face noul proprietar? Nici nu indraznesc sa-mi inchipui.

Tare ma tem ca nedumirirea mea nu are raspuns…