Caută 
5 MIN
Se stie deja foarte bine, Premiul Nobel pentru Pace a fost decernat, anul acesta, dizidentului chinez Liu Xiaobo – condamnat la 11 ani de inchisoare, sub acuzatia "subminarii puterii de stat". In 2008, alaturi de alti 350 de intelectuali din China, Xiaobo a redactat si semnat un manifest pentru democratizarea tarii. Se cereau acolo, intre altele, pluripartidism, libertate religioasa si deschidere catre diversitatea de opinii. Reactia sistemului – in ciuda mult laudatei sale flexibilizari economice din ultimul deceniu – a fost foarte dura, mergindu-se pina la intemnitarea razvratitului. Mai mult, la anuntul acordarii Nobel-ului, marele stat asiatic a facut valuri in presa mondiala, vituperind alegerea si precizind ca va boicota ceremonia (unde laureatul oricum nu ar fi putut ajunge, fiind obligat sa-si "savureze" succesul in spatele gratiilor). Pe canale diplomatice, mai mult sau mai putin secrete, China si-a avertizat, probabil destul de serios, "satelitii" sa-i urmeze exemplul si sa saboteze, prin neparticipare, festivitatea nobelara, pentru a da astfel amploare nemultumirii ei si, implicit, scandalului mediatic. Multe natiuni din sfera de impact chinezesc s-au conformat. Interesant, Rusia (care are, e drept, si motive proprii de ostilitate fata de orice trimitere la democratia de tip occidental si, cu atit mai intens, fata de un asemenea demers simbolic in favoarea liberalismului) a decis sa boicoteze, la rindul sau, ceremonia.
Toate bune si frumoase pina aici. Nu ar trebui sa fim extrem de surprinsi, auzind povestea si argumentele derulate in spatele ei. Situatia intra intr-un tablou politic si cultural destul de familiar. Cind vom incerca totusi sa aflam cum s-a comportat Romania, diplomatic vorbind, in contextul descris mai sus, parca incepem sa devenim ambigui. Sa luam lucrurile metodic. Mai intii, a fost o agitatie mocnita in cercurile inalte ale puterii, agitatie transferata, in doze homeopatice (asa a ramas si acum, jurnalistii nostri dezvaluind mai mult interes pentru sinii siliconati ai starletei Laurette decit pentru problemele de frontispiciu ale politicii internationale!), catre presa autohtona. Cu totii si-au amintit ca sintem membri ai UE si NATO, ca impartasim, macar pe hirtie, valorile democratice euro-americane, ca tarile vestice au fost, de la inceput si cu precadere acum, solidare cu Xiaobo, ca, in fine, desi nu ne place, trebuie sa oferim si noi o pozitie in chestiune. Apoi, de voie, de nevoie, a venit si declaratia oficiala, din partea ministrului de Externe, Teodor Baconschi, declaratie ce i-a naucit complet pe putinii (din pacate) curiosi (m-am aflat, tot din pacate, printre ei). Comunicatul (preluat de Mediafax) ar merita, ca sa fiu foarte direct, o analiza istorica si antropologica. E un model de diplomatie dimboviteana, cu radacini adinci in mentalitatile autohtone traditionale. Daca as putea, l-as folosi ca motto la manualele scolare de istoriografie romaneasca. Si asta nu pentru "stralucirea" lui.
Spune, textual, domnul ministru: "Noi nu ne temem nici de represalii, nici de altceva, dar in acelasi timp intelegem de multi ani sensibilitatile prietenilor nostri chinezi. Nu am vrea sa intervenim in marea lor societate intr-un fel sau altul. Cred ca chestiunea decernarii premiului a fost un act de libertate in Europa din partea Fundatiei Nobel si nu contestam nici un fel de optiune cind este vorba de o personalitate sau alta care contribuie la bunul mers al dialogului in aceasta lume. Nu vom fi acolo cu seful de misiune. Vom vedea pe cine trimitem, dar nu va fi seful misiunii". Teodor Baconschi vorbeste (fara macar sa-l mentioneze) despre un intelectual intemnitat pentru ideile lui democratice, considerat, de spatiul euro-american (caruia ii apartinem si noi, repet, cel putin teoretic), un adevarat erou. A accepta sa stai 11 ani in inchisoare pentru simplul motiv ca visezi la o societate corecta, unde fiecare cetatean are dreptul exprimarii libere (respectind libertatea celuilalt, bineinteles) nu mi se pare un lucru neinsemnat (asa cum, bagatelizindu-l si expediindu-l, il "caracterizeaza" indirect seful diplomatiei romanesti). Nu stiu daca, prin contrast, in urma cu 21 de ani, cineva si-ar fi permis, de pilda, o atitudine aroganta (dupa acest model!) in raport cu eroii Revolutiei din decembrie. Anii au trecut insa, nu-i asa, iar sentimentele noastre s-au estompat, lasind loc cinismului, indiferentei si chiar vechiului autoritarism. Atunci cind constructia ta psihologica/etnopsihologica refuza, structural, ideea liberalismului genuin, orice discursivitate pe marginea ei ramine doar cabotinism mediocru.
Totusi – va veti mira pesemne – nu autenticitatea "trairilor" noastre democratice, fie si la nivel de politica externa, ma intereseaza aici. Spuneam mai devreme ca as folosi acest citat, din domnul Baconschi, ca motto pentru manualele de istoriografie scolara. De ce? Ca sa va conving, voi incepe cu un exemplu aparent marunt. Atunci cind timpul, starea de spirit si compania placuta (nu prea des, din fericire ori din nefericire!) mi-o permit, aflindu-ma intr-un restaurant, imi place sa comand un whisky mic, din sortimentul J&B (preferatul meu). Toata lumea se contrariaza la pronuntia sussemnatului (corecta britanic, tin sa precizez!): "Gei and Bii" (pentru a fi, fonetic, pe intelesul tuturor). Chelnerii ma corecteaza, uneori, subtil, cu o intrebare: "Gi-Bi, deci?" "Nu Gei and Bii", le raspund in mintea mea, "intrucit Gi-Bi reprezinta, in cel mai bun caz, un compromis ordinar, nici cal, nici magar". As intelege, la rigoare, o pronuntie neaos-romaneasca, de tipul "Ji si (eventual, si) Bi", care, dincolo de grotescul sonoritatii, constituie o adaptare a termenului la fonetica bastinasa si, ca atare, moralmente vorbind, ne-am afla in fata unui gest legitim. Notiunea de Gi-Bi insa rascoleste ceva din fondul nostru duplicitar de a ne aseza in istorie, de a nu fi nici cu unii, nici cu altii, nici Tanda, nici Manda. Mereu cu scuza plasarii "la rascruce de imperii hraparete", unde doar ascutimea mintii (citeste: viclenia) ne-a "tinut in viata". Mereu cu motivatia limbajului diplomatic confuz, limbaj vazut ca o veritabila acrobatie pe sirma, deasupra unui vulcan dat in clocot.
Dati-mi voie sa cred – chiar si cu naivitate – ca o mare natiune se defineste, in primul rind, prin taria caracterului ei si nu prin echilibristica sa "diplomatica". Prin robustetea, iar nu prin inconsitenta cuvintului sau, mai precis. In sfirsit, nu vreau sa cad in lozinci si formulari gnomice… Sa ne amintim mai bine ca, pina una alta, laureat Nobel ori nu, Liu Xiaobo continua sa stea inchis pentru fermitatea ideilor lui, pe cind domnul Baconschi are ocazia sa inchine un pahar cu ambasadorii Domniei Sale, deoarece, iata, am ajuns in Sarbatori. Ii recomand, de aceea, un pahar de Gi-Bi cu toata caldura.
