Adrian – ultima imagine

 Traim intr-o lume absurda, nu spun nici o noutate. Doar ca, prin tot felul de tehnici de inspaimantare, ne-o facem si mai greu suportabila. Ani la rand, un ins, intens mediatizat, a prezis, pentru spatiul nostru carpatin, cutremure devastatoare. N-au venit. Poate or sa vina, poate nu. Dar frisonul de spaima a fost indus. Astazi, vineri, 21, la orele amiezii, cand scriu aceste randuri, este prevazuta Apocalipsa. Cand apare scrierea mea, Apocalipsa a si trecut. Doar insi care n-au in ei pic de omenie, carora nu le pasa de restul lumii, pot emite astfel de scenarii, pot sustine astfel de elucubratii, pretins maiase, malgase, in mod sigur pungase. Apocalipsa nu vine – daca vine – decat de la Dumnezeu, nu de la oameni. Fiecare dintre noi are Apocalipsa lui, pe care si-o asuma dupa cum ii este menirea.

Si totusi, pentru unul dintre noi, cei care scriem, de ani de zile, la acest ziar, Apocalipsa a venit. Si nu atat pentru el, Adrian Neculau – profesorul, psiho-sociologul, prietenul – care s-a rupt brusc de lume, cat pentru cei din sufletul lui, pentru copii, pentru frati si surori dar, indeosebi, pentru doamna sa, Rodica. A trecut o saptamana de cand Adrian era conectat la aparate, fara sansa de a-si reveni. Decizia de a intrerupe conectarea, acea respirare artificiala, i-a revenit doamnei sale. Aici nu-i vorba de-un film sau de un roman de senzatie, e vorba de viata si de moarte concreta, reala, din preajma. Pe tema asta – a acestei cumplite hotarari – au fost dezbateri intense, aprinse, pretutindeni in lumea civilizata. Cea care, dupa zile si nopti de veghe si de sperante, a acceptat ca sfarsitul nu poate fi decat unul, trebuie inconjurata cu compasiunea si, deopotriva, cu admiratia noastra, indiferent daca o cunoastem sau nu.

Rareori am intalnit un om emanand – cum el insusi spunea despre altii – "un sentiment de participare, de intelegere, de empatie." Ne stim de la "Cronica" straveche, conditia nostra de vecini si de "jijieni" ne-a apropiat. Prestatia sa profesionala i-a adus un prestigiu – local, national, international – pe care il privea cu ingaduinta bonoma, fara nici o morga. Avea proiecte surprinzatoare, era invitat pretutindeni in Europa, la simpozioane de anvergura, sau aducea el aici, la Iasi, figuri de recunoscuta notorietate. Dar cu aceeasi disponibilitate afectiva raspundea unei invitatii la o scoala ajutatoare sau la un camin de batrani. Stia – nici nu-i de mirare – sa consilieze, aplaneze conflicte si / sau asperitati, sa socializeze, sa intre in dialog cu oameni  de cele mai diverse conditii. Am calatorit cu el in satul meu natal, uimit fiind – eu, care ma credeam reporter versat – cum stie sa atraga interlocutorii in apele lui teritoriale, sa-i faca sa se confeseze ca unui vecin si prieten, nu unui ditamai profesorul universitar. Om de scoala solida si veche, provenind dintr-o familie care, ea insasi, "sfintise locul" – comuna Ungureni de Botosani – Adrian intretinea cu o abnegatie ce parea atemporala, cultul satului, al valorilor pe care acesta le-a emanat, le detine inca. Poate de aici ideea de a alcatui o "Carte a Jijiei", cu personalitati nascute in acest areal, ce parea/ pare secatuit de zacaminte ale spiritului. Am consunat imediat la acest proiect, asa cum si el s-a atasat repede, confratern, echipei de la "Cronica veche", punandu-ne repede, la gazeta, in grila unei "istorii de grup".

Istorii de grup, destine individuale – precum cele cuprinse in dosarele CNSAS – faceau preocuparea lui ardenta, in ultima perioada. Parca ar fi simtit ca "timpul nu mai are rabdare". "Daca nu scriem noi – imi zicea – cine o sa mai scrie?! Toate astea se pierd, se uita, se-ngroapa…"

Cu cateva saptamani in urma, a venit la mine si mi-a transferat in computer intreaga "Carte a Jijiei", eu oferindu-ma sa-i fac ultimele conexiuni si retusuri. Abia astepta sa o vada gata. Simteam, cumva, ca vrea a-si implini o datorie testamentara, dar nimic nu prevestea ceea ce avea sa se intample. Ne-a vizitat, de doua ori, la Galeriile "Dana", din Cujba, unde avem sediul redactiei, spre a sarbatori si-a sporovai impreuna. Avea vocatia convivierii. Mi-a dat articolul pentru revista, pregatea textul pentru ziar, isi dramuia timpul, pentru a raspunde altor si altor solicitari. Fara nici o crispare, doar cu grija omului, de aleasa conditie, de a nu ramane dator, de a-si onora promisiunile. Ne-am fotografiat impreuna. Aceea pare a fi ultima lui imagine.

Am scris, de citeva ori, despre cartile lui de publicistica – antologii de comentarii si exegeze aparute in "Ziarul de Iasi", in aceasta pagina – de care se simtea extrem de atasat. Avea cititorii si admiratorii lui, care se simteau frustrati cand se-ntampla, cateva saptamani sau luni, sa-si ia o binemeritata vacanta. Scrisul ii era la fel de natural, de fluent, de comunicativ, de atasant – ca el insusi. Undeva l-am definit – cum si el il definise pe Vasile Pavelcu – un scriitor de psihologie.

Asa sa ramana.  

Publicitate și alte recomandări video