Ajustari si resemnificari picturale

Cind afirmam ca nu putem vorbi de prospetime in artele vizuale fara o evidenta primenire stilistica si tematica, formulam deja un truism. Exigenta detasarii de locurile comune nu este un slogan retoric, disimulind intentii vag-mobilizante. Inventivitatea trebuie presupusa si aici, la fel ca oriunde. Ea nu s-a tocit ireversibil odata cu insurgenta si apusul avangardelor. Stim insa care este locul noutatii? Cum o recunoastem in puzderia experimentelor care ni se propun drept „artistice"?  Cum se face ca avem atiti artisti talentati, dar si tot atitea proiecte suspectate de minorat? Din punctul meu de vedere, precaritatea culturii estetice duce inevitabil la derizoriu si mediocritate.  Fara un aggiornamento principial, menit sa-i legitimeze practicile si sa le contextualizeze, artistul nu stie unde anume se situeaza si ce (mai) poate face. Tocmai din acest motiv, periferiile artelor sint suprapopulate de naivi si autodidacti care, evoluind la intimplare, „pe cont propriu", spera sa reinventeze roata.

In vremurile noastre, nu este suficient ca o lucrare sa placa; ea poate fi reusita artistic, insa neinteresanta estetic. Importa sistemul de referinta la care, ca artist, te raportezi. Poti sa placi la Bienala din Venetia, dar sa nu convingi cetatenii contemplativi din Dolhasca. Reciproca este la fel de valabila; ce place la Dolhasca poate fi refuzat de gustul cosmopolit al publicului venetian. Chiar daca uneori excesive si ostentative, modele nu pot fi nesocotite. Artistul indiferent la ce se intimpla in jurul lui risca anacronismul. La fel si criticul care isi calibreaza judecatile in functie de nostalgia… zapezilor de altadata.  Solutiile extreme? Una care spune ca nu exista arta decit ca reprezentare a ceva – chip, obiect sau peisaj; alta abstractionista, centrata pe abandonul oricarei reprezentari. Ambele tendinte sint astazi deopotriva de evidente. Exista si o cale de mijloc, una care propune reconsiderarea limbajului pictural clasic, evitind totodata derapajele extravagante. Ajustate structural, portretul si peisajul – genuri atasate de regula optiunilor conservatoare – isi pot redobindi vigoarea sleita de uzura multiseculara. Doi sint artistii cu care as ilustra aici posibilitatea re-solidarizarii cu modernitatea.

Daniela Grapa este, fara dubiu, la curent cu prefacerile consemnate in interiorul „lumii artei". Numeroasele stagii de documentare in tarile europene, dar si studiile masterale de la Universitatea „Al.I. Cuza" (in  „Filosofia artei si management cultural") i-au oferit sugestii pentru exersarea acelui „cum e cu putinta ceva nou" – dupa expresia lui Noica. I-am urmarit proiectele etalate in ultimii ani, constatind o anume lejeritate in a preschimba registrul figurativ cu cel abstract.

Studiile caracteriale si portretele Danielei Grapa ies insa din tiparele obisnuite. Ca si un alt iesean, Manuel Manastireanu, artista pare influentata de expresionismul baconian; fizionomiile sale sint imobile, suspendate in spatiul restrins al tabloului. Halourile monocrome, in negru, rosu sau gri, scot in relief fata, figura – detaliul anatomic ridicat la demnitatea intregului. Ochii personajului intra in dialog tacut cu cei ai privitorului. Este insa o privire tensionata, una care „sageteaza", „atinge", „patrunde". Hapticul (tactilul) surclaseaza opticul, anulind indiferenta contemplativa. Intre cei portretizati – Francis Bacon, Mircea Eliade, Nichita Stanescu -, adica artistul, filosoful si poetul preferati. Pe linga acestia, unele tablouri schiteaza figuri anonime sau profiluri autoreflexive care dau expresie unor obsesii sau stari compulsive acute.

Lucrarile Danielei Grapa par axate pe fervoarea unor tatonari identitare. Cum poti „ghici" in citeva linii esentializate la maximum felul de a fi al celui reprezentat? Cum poti face invizibilul vizibil si insesizabilul sesizabil? Cum poti „vorbi" in limbajul silentios, dar expresiv al privirilor? Sensibilitatea educata si abilitatile picturale indelung exersate sint atuurile unei maturizari artistice incontestabile, deschise provocarilor si experimentului de buna calitate.

Ioan Vinau face, la rindu-i, incursiuni figurativ-abstracte in peisaj, un regim pictural pindit si el de riscul sterilitatii. Peisajele sale sint usor de recunoscut. Autorul, fost scenograf, se eschiveaza liniaritatii si monotoniei tabloului clasic, facind inserturi vizuale, deschizind „ferestre", alaturind cadre de prim-plan si refugii in perspectiva. „Scena" improvizata a naturii pare a fi compusa din decoruri multiple, secventiale, care lasa impresia unor „tablouri in tablou". Elementele de piesaj se dispun in partitii diferite, armonizate dupa capriciile unei ordini ascunse. Pictorul se bazeaza in masura considerabila pe puterea „calorica" a culorilor; unele sint „calde", altele – „reci". Echilibrul cromatic, dinamismul formelor depind de imaginatia si de intuitia artistului, singurul responsabil de buna lor gestionare.

Imprumutind vocabularul filosofic bergsonian, Ioan Vinau considera ca lumea trebuie privita cu ochi de artist. Universul vizibil este armonios, chiar daca ascunde lucruri inaccesibile imediat. Marile adevaruri iau forma disimulata simbolic a artei – locul propriu si privilegiat al frumosului. Pictura lui Ioan Vinau poarta amprenta unor lecturi filosofice. Spusesem la un vernisaj al sau ca picteaza ca un filosof si gindeste ca un pictor, sugerind in felul acesta nu stingacii complementare, ci posibilitatea unei sintezei fericite intre idee si imaginea pictata, intre subtilitatea abstractiei si concretetea materiei plasticizate.

Desi evolueaza in registre stilistice diferite, Daniela Grapa si Ioan Vinau argumenteaza inspirat in favoarea posibilitatii de a resemnifica doua genuri picturale care, exersate mecanic, risca sa-si istoveasca resursele. Departe de a esua in banalitate, portretul si peisajul sint inca directii de investigat.