Alte masti…

Colegul meu de la „Cronica” Zaharia Sangeorzan-Zahei, cum ii spuneam – nu era lipsit de un anume haz, daca treceai peste oportunismele lui si peste bolovanoasa-i exprimare, orala sau scrisa, pusa (de el!) pe seama faptului ca „asa se vorbeste la noi, in Ardeal…”. Intr-o vreme, era mereu „intepat” prin reviste pentru agramatisme si redundante, iar la „Serile Dialog”, de la Casa Studentilor, George Pruteanu (care facea un fel de revista a presei literare) isi etala intreg umorul lingvistic pe seama bulimicului cronicar. (La o masa, la „Hanul Ancutei”, Zahei a infulecat vreo 50-60 de sarmalute – in foi de vita, in foi de varza – spre uluirea lui DRP si a celorlalti scriitori, care nu-i cunosteau apetitul.) „Tutulol” celor care il intepau sau il blamau, el le raspundea cu o vorba preluata de la Paunescu (Adrian): „Las’ sa vorbeasca, sa ma critice cit mai multi. Afla natiunea!” Pe atunci nici nu mi-ar fi trecut prin cap („cap sec”, vorba lui Dinca-bate-bine) ca bulimicul nostru coleg (diabetic, saracul) este informator al Securitatii, pe ale carei liste l-am aflat, cu stupoare, dupa ’90. Dar, daca as fi colationat oportunismele literare (scria mereu despre scriitori cu functii) cu faptul ca sora-sa se casatorise cu un francez si emigrase, cu faptul ca nu „birfea” (ca noi) regimul si cu plecarile lui in Italia (la invitatia lui Iosif Constantin Dragan!), poate ca mi-ar fi cazut fisa…
Un clinchet ar fi trebuit sa aud de prin 1976, cind, la o reducere de personal redactional, Zahei a sarit din schema, cu acordul (tacit) al intregii redactii. Pe atunci „Cronica” inca mai era o revista batoasa si bine scrisa. Ne cam saturasem cu totii sa suportam blamul public pentru „extravagantele” gramaticale, de topica si de logica din articolele lui Zahei, asa incit despartirea venea fara regrete. Dar Zahei nu s-a lasat, a pus in miscare toate pilele (Laurentiu Fulga, Zoe Dumitrescu Busulenga, D.R. Popescu, alte persoane invizibile) si a fost reincadrat, in locul lui fiind… licentiata Magda Ursache (datorita unei greseli de tipar, venita la tanc). Poate ca atunci a facut Sangeorzan pactul cu diavolul, sub presiunea disponibilizarii. Sau pactul era mai vechi si tocmai de aceea a fost reangajat? Cine stie? Oricum, prin ’85-’86 a avut loc prima descindere a lui in Italia, care a lasat urme greu de sters. De la Roma, vrind sa se capatuiasca, i-a trimis o scrisoare lui Stefan Baciu (poet din generatia lui Virgil Ierunca, traitor la Honolulu, in Hawaii, spunindu-i ca a scris o monografie despre el; ar edita-o, daca i-ar trimite 5000 de dolari. Baciu i-a scris lui Carandino, la Bucuresti, intrebindu-l ce-i cu acest Sangeorzan, care-i cere atitia bani (crezindu-l bogat) pentru o carte pe care el nu i-a solicitat-o… Carandino i-a trimis scrisoarea (lantul slabiciunilor) lui N. Barbu, la „Cronica”, si astfel am aflat si noi, cei din redactie, despre „ispravile” lui Zahei.
O alta isprava mi-a povestit-o (mie si altora) regretatul Marian Papahagi, italienistul, unul dintre cei mai doxati critici ai primei generatii Echinox (pare-mi-se, l-am vazut si pe el pe o lista…). Papahagi era profesor la Academia di Romania, dar cind, dupa o vacanta, s-a dus la pensiunea unde, prin traditie, „trageau” romanii, patroana l-a luat cu „mascalzzone!” si a aruncat cu macaroane dupa el, spunindu-i (tipindu-i) ca nu mai vrea sa vada pe acolo picior de roman… Cel ce trezise furia macaronarei si ne stricase imaginea nu era altul decit tot „bietul” Zahei, care plecase (dupa un sejur de doua luni!) fara sa plateasca…
Dupa ’90 (si dupa ce fusese pensionat medical, datorita faptului ca aproape orbise), Sangeorzan a devenit revendicativ, publicind texte vehemente impotriva altor… oportunisti de la „Cronica” (Andi Andries, Liviu Leonte, Stefan Oprea), care il… persecutasera. Dar a publicat si o admirabila carte de dialoguri si scrisori inedite cu/ de la N. Steinhardt, cu care se afla in corespondenta de mai multa vreme si pe care il vizita periodic. Intrebarile puse Monahului de la Rohia, comentariile si cogitatiunile proprii dovedesc un spirit nelinistit, in raspar cu incorsetarile „iepocii”. Si intrucit in cartile sale de critica literara – unde nu mai umbla ca un elefant printre portelanuri – avea obsesia mastilor – ale autorului, ale personajelor – pot spune ca Sangeorzan insusi a purtat mai multe masti, dar atit de bine incit, cel putin una, n-a fost descoperita decit in arhivele secrete.
Desi a „nemurit” pe multi, a murit singur, uitat de lumea literara, in apartamentul lui (ticsit cu carti, ziare si reviste) din Piata Unirii. Cadavrul i-a fost descoperit de un ultim, totusi, prieten (Vasile Filip), la citeva zile dupa moarte. Sic transit… (va urma)