Alti nameti, aceeasi istorie

Primesc o carte pe care o asteptam cu interes, o idee nascuta la Iasi, in urma cu un an si ceva, in timpul unui congres european de psihologie sociala. I-am sugerat atunci unui profesor important, autor al unor carti de referinta in domeniu, de care ma leaga mai multe proiecte comune, sa initieze o cercetare asupra gindirii sociale si rolului sau in descifrarea optiunilor si comportamentelor colective. Profesorul Michel-Louise Rouquette, de la Paris, autor si al unei carti despre psihologia maselor, tradusa la Polirom, imi multumeste acum pe coperta de garda pentru „insistenta amicala" si „perseverenta" cu care am persuadat grupul sau,  oferindu-le ideea si biroul meu de la Universitate pentru a pune in act proiectul. Odata cu publicarea versiunii in limba franceza, la érès, un fel de Polirom francez in promovarea cartii de psihologie, lucrarea a si fost tradusa si va aparea curind la editura ieseana. De ce aveam nevoie de lamurirea acestui concept, de aceasta referinta teoretica? Pentru a putea explica nasterea si persistenta modului de a judeca si a se situa a publicurilor in raport cu institutiile, evenimentele, faptele recente. Nu lipsit de consecinte in plan practic Si pentru a impulsiona cercetarea romaneasca, un cimp de investigatie fascinant, abordat adesea amatoristic. Ne intereseaza si pe noi, ca si pe colegii din Franta: cum gindesc „masele", cum aleg, cum se orienteaza in raport cu noile provocari? Ii ghideaza modul de a gindi in care s-au format sau au uitat totul, sint oamenii timpului prezent? Cine sint depozitarii „gindirii bune" si cum controleaza institutiile (universitatile, mediile academice, stiintifice) canonicitatea productiei de idei? Cum incorporeaza si traduce gindirea cotidiana (care se exprima prin conversatii, evocarea  amintirilor, transmisia zvonurilor, pasiunile multimii) memoria comuna? Cum se (re)construieste identitatea sociala, ce rol joaca memoria si uitarea in construirea prezentului si proiectarea viitorului?

Istoria se construieste si reconstruieste prin valorificarea unor parcele inegale de memorie si uitare, ajungind uneori la rezultate contradictorii, neasteptate, in total dezacord cu evolutia comunitatii sau actorilor sociali. Unii au sensul trecutului, percep durata ca pe ceva palpabil si prezent, discursul istoric ii implica, incorporeaza valori si norme, manifesta solidaritati de grup, memoria personala le serveste ca ghid de opinie si de atitudine. Ei devin purtatori ai tezaurului de gindire sociala depozitata de grupul lor, din aceasta mostenire isi extrag identitatea. Altii retin mai putin sau deloc, pentru ca n-au fost impregnati, faptele n-au avut pentru ei o importanta capitala, au invatat sa filtreze si sa renunte la ce nu e util. Au ajuns la concluzia ca rememorarea evenimentelor durerose sau macar inconfortabile nu  le  rezolva prezentul. Ei suspenda timpul.  Si considera transmisia trecutului prejudiciabila pentru identitatea dorita. In consecinta, pentru acestia, uitarea colectiva devine o „terapie civica" profitabila.

*

Era intr-o iarna mai cumplita decit cea de acum, cred ca in 1952. Din toamna, parintii mei fusesera mutati „disciplinar" din satul natal, unde erau ajutati si consiliati de familie, intr-un alt sat la comunei, un catun periferic, suit pe niste dealuri lutoase, unde se ajungea pe un drumeag vesnic innamolit, un fel de ripa strajuita de un gard de catina. Urcau cu greutate carutele, dar si oamenii. Scoala era plasata in fostele atenanse ale unui conac boieresc, acum dispensar. Erau trei camere ce dadeau intr-un cerdac lung, direct afara. In una, mai incapatoare, era sala de clasa, in a doua trebuia sa fie cancelaria si asa era numita, iar a treia era alocata ca  locuinta pentru familia invatatorului cu cei patru copii. Mama era mereu concediata si reprimita, fiica de chiabur si primar liberal, saracia era lucie. Eu si mama aveam o singura pereche de ghete, pina nu veneam eu de la scoala de centru mama nu putea pleca la nenumaratele „actiuni" la care erau chemati invatatorii. Zapada era inalta de doi metri, se circula printr-un fel de canal, eram izolati total, nu ne cauta nimeni, scoala era inchisa. Pentru a ne ostoi foamea, mama fierbea o oala mare cu graunte de porumb, erau boabe naturale, bune la gust dupa ce se muiau, nu aparusera inca semintele sovietice productive. Ne umflau burta, ne saturau. Si deodata, prin viscol, apare in prag, transpirat si acoperit de promoroaca, directorul coordonator al comunei. Acest invatator era un munte de om, ceilalti spuneau ca fusese un elev mediocru in Scoala Normala, autoritar si atasat regimului. Nu rau la suflet, dar opac si balizat de poncife. Vadit impresionat de mizeria noastra, dorind sincer sa ne scoata din aceasta conditie, a inceput pe loc asaltul. Venise cu o misiune asumata din convingere, sa-l lamureasca pe tatal meu sa intre in partid. Tata avea origine sociala sanatoasa, ar fi fost o buna achizitie; si ar mai fi spalat oarecum „pacatele" autobiografice ale mamei, provenind dintr-o familie deloc pe placul autoritatilor, fosti exploatatori si purtind eticheta de reactionari. Parintii erau intimidati, speriati, dezorientati. Tata era un om slab, mama fricoasa, trecuse prin multe, cum oare de au rezistat? Atunci si mai tirziu. Vizita aceasta istorica, evocata adesea in familia noastra, a fost urmata de multe consecinte. Dar cea mai grava a fost inocularea fricii in noi toti, o frica intrinseca,  paralizanta, dezumanizata. Rezistenta si frica, ce combinatie!

*

Eram student, parintii dadusera pamintul, se facuse colectivizarea, dar mai aveam o fisie in „folosinta", pentru nevoile familiei. Era vacanta, septembrie, inainte de a incepe cursurile la facultate, ma invita mama sa vedem ogorul, daca nu e cazul sa taiem porumbul. Dar mai ales sa vorbim, sa evocam alte vremuri, eram primul dintre frati, confesorul mamei,  in scurt timp urma sa ajung profesor de pedagogie, visul oricarui invatator pentru odraslele care nazuiau la carte mai inalta. Ne intilnim pe o carare cu un om din sat, venit si el in recunoastere. Vorbim, desigur, despre pierderea pamintului, iar mama ma recomanda, mindra de viitorul meu, compensatie a atitor frustrari. Dar in loc de laude primim un dus rece. „Mata, doamna, fiica de gospodar si om de-al nostru, de frunte, ai dat pamintul, ai renuntat la tot ca sa-ti poti invata copiii? Te-ai dat cu ei. Noi am tinut la pamint, dar tot ni l-au luat, copiii au ramas acasa, servitori la colectiva, ce ne mai asteapta?". Un discurs autocompatimitor, autovictimizator, un repros celor care si-au abandonat cu usurinta conditia, adaptindu-se la noua situatie. Mama era tot marginala intre ceilalti invatatori, avea psihologie de periferic, dar era mindra, intr-ascuns, ca poate sa-si scoleasca toti copiii, dindu-le un viitor. Spre deosebire de odraslele unora dintre invatatorii inlesniti si cu pozitii bune, care, de trai bun, nu se omorau cu cartea. Era revansa ei. Dar aceasta intilnire a bulversat-o, a pastrat tot restul vietii in memorie intilnirea care i-a ranit constiinta. Cind, mai tirziu, pironita intr-un fotoliu, asculta toata ziua discursurile celor care voiau sa schimbe Romania, dupa revolutie, am gasit-o deloc plina de sperante. De ce nu esti multumita – o chestionez -, s-au reinfiintat vechile partide politice, poti spune ce vrei, nu mai ai a te teme, de ce esti nemultumita? Mama nu credea insa in primenire. Se pierduse ceva care nu mai putea fi inlocuit sau refacut. Bine, dar liberalii, domnul Campeanu? Si au urmat vorbele care m-au naucit: „Aistea nu-s liberalii nostri". Am aflat mai tirziu cita dreptate avea. Nu stiu cum si-a dat seama, mama stia, intuitiv, cum functioneaza gindirea sociala si ce transmite, cum se deformeaza ea peste generatii.