Am fost la Ganju…

…Da, intr-o vara, am fost acasa la Ganju. Ne stiam de vreo trei decenii, ne intalneam la vernisaje, cateodata la atelierul din Armeana, alteori prin vreo carciumioara, in mod sigur, odata pe an, la Mitea Zaim, de Sfantu’ Dumitru, patronul gazdei. Acolo (undeva in spatele cinema „Victoria") venea, intr-o vreme, toata floarea cea vestita a artelor si literelor iesene. Predominau pictorii, peretii fiind panotati cu opere de-ale lor, unele chiar atunci vernisate. Eu mai si lipseam la apelul pe care Mitea ni-l dadea cu o zi inainte, dar Val (Gheorghiu), Mitica (Gavrilean), Nelu (Ganju) – niciodata. Dintre muzicieni – Spatarelu, dintre actori – Petrica (Ciubotaru), Sergiu (Tudose), cateodata Dionis (Vitcu). Dintre scriitori – Sandu (Pascu), Mihai (Ursachi), Horica (Zilieru). Uneori trecea, ca o vijelie, conu’ Vivi (Vasilache), mai marele avocatilor ieseni, insotit de blandul si bonomul con’ Hancu, universitarul. De fapt, astia si erau convivii care se intalneau (cu absente motivate!), in anumite zile si ore, la agapele de la „Bolta Rece" sau de la „Iasul". Si niciodata in alta locanta. Erau ore de fior si ras, de glume cu si fara perdea, nu lipseau intepaturile amicale, dar nici recitalurile – lirice, muzicale, actoricesti – intr-o efervescenta spiritualitate. O, as zice, „Academia libera" redivivus.

La intalnirile sarba(u)toresti de la Mitea – nu si la celelalte – Ganju era insotit, de obicei, de doamna lui, care-l tinea intr-o stricta supraveghere. Atat de stricta, incat Nelu cadea intr-o „euhorica" mutenie. Pentru ca, la un moment dat, sa izbucneasca. Atunci, nu era bine sa-l contrazici cu ceva. Timid din fire, se strangea ca un arici, devenea taciturn si impenetrabil, dar o singura scanteie era suficienta spre a-l inflama. Se zice ca nu ezita, in caz de forta majora, sa aplice „un cap in gura". Legende, dar cand cineva este insotit de astfel de legende inseamna ca e deja Cineva, un Acesta, vorba nu stiu carui filosof…

Dintotdeauna am fost fascinat (si contrariat) la Ganju, de pictura sa minituariza(n)ta. Nici Gavrilean – cu care se afla, mai mult ca sigur, intr-o tacita concurenta – nu reusea sa spuna atat de multe, intr-un spatiu atat de mic. Ca un Gulliver in tara piticilor, Ganju-impetuosul vedea fiinte si lucruri nevazute, sau abia banuite. Trebuia sa te-apleci cu migala, chiar cu lupa, ca sa ti se releve toate minunatiile lumii, pe care el le atomiza, cu o arta de miniaturist japonez.

…Da, am fost, o singura data, acasa la Ganju. Era vara, era intr-o dupa amiaza de miercuri, fusesem „cap limpede" si urcam, de la Tipografia „Dosoftei" spre centru, grabit si nelinistit ca nu voi prinde, la televizor, inceputul meciului, juca Romania cu nu mai stiu cine, un meci decisiv, de calificare, la nu mai stiu ce. Nu puteam sa ratez asa ceva. Cam prin dreptul intrandului care duce spre Teatrul „Luceafarul" m-am intalnit cu Lupulescu. Cum care Lupulescu? Emil, fostul fotbalist al „Politehnicii", supranumit „Cateaua", ne stiam inca din anii cand alerga dintr-un careu in altul, cand dadea goluri sau rata ocazii monumentale. Tot o legenda a Iasului, ca si „Simi", ca si „Cupi", ca si fratii Romila… si el grabit – tocmai facuse aprovizionarea pentru meci – „hai la noi, imi zice, stau usa-n usa cu Ganju…". Poate ca as fi rezistat ispitei – cum sa cazi, asa, tam-nesam, pe capu’ omului? – dar cand mi-a spus de vecinatatea pictorului, m-am inmuiat.

La etaj – o scena ireala. Doua usi de apartament larg deschise si, intre ele, pictorul, plimband un landou…, un landou supradimensionat. Dinlauntrul landoului se-auzeau niste gangureli. Dinlauntrul apartamentelor, voci de femei si un du-te vino continuu intre cele doua lacasuri. Pictorul avea pe chip o lumina ca de sfant sau de claun, parca ar fi fost pictat de el insusi, si o demnitate de tata, cum rareori am vazut. In timp ce doamnele se-agitau, in timp ce, din landou, ganguritul devenea tot mai vocal, barbatii isi pastrau, olimpian, calmul. Eu priveam si la unii si la altii, nedumerit, stingherit, intrebandu-ma ce caut acolo. „Hai sa le vezi, Nicolae, ma indemna pictorul-tata – si ridica valul care acoperea minunile din landou. Hai sa le vezi! Is doua…"

Nu le-am mai vazut niciodata, de-atunci. Una dintre gemene a cazut victima unui act de geloasa barbarie si de odioasa barbatie, in urma cu cativa ani. La Ganju n-am mai fost, pana acum – dar nu acasa, ci laRetrospectiva gazduita de Galeria „Dana", din Cujba. Cu toate minunile lui picturale, cu zarile si etapele devenirii lui, cu caderile in maelstrom si iluminarile, cu sfintii si saltimbancii stransi intr-un cadru, de obicei, procustian, si-ntr-un dialog im/posibil. Si cu multa lume dornica sa-l revada, in totalitatea si-n eternitatea sa. Iar dincolo de orice, am intrezarit, pe supra/fata acelor panze, surasul (grav) al unui Ganju, leganand, candva, un landou…