Ambasadorul invizibil

Revolutia l-a prins pe dl. B. in fata Bibliotecii Nationale, nu departe de balconul oficial. Alaturi de cei tineri, strigase din rasputeri "Jos comunismul!" si "Moarte dictatorilor!". De pe terasa Muzeului de Arta se auzeau rafale de mitraliera. Trasoarele brazdau intunericul. Gloantele sfiriiau in aer. Ii suierau pe la urechi. Toti ingenunchiasera, tirindu-se pe caldarim. Numai dl. B. statea neclintit ca o luminare la locul lui si apaluda cu frenezie pe fiecare erou al Revolutiei care se perinda in balconul plin de steaguri gaurite al fostului CC al PCR. Cuvintele tovarasilor de lupta si umilintele la care fusese supus in ultimii ani ai dictaturii avura darul sa-l imbarbateze in asa hal, incit el uitase cu desavirsire de pericolul care plana asupra lui in fiecare clipa… Privea steagurile gaurite ce fluturau in batia vintului si striga "Ura!".

Goantele treceau pe linga el, se infigeau in tocurile ferestrelor, in tencuiala de pe zid, dar nu-l atingeau. Faptul acesta il aduse intr-o stare de excitare vecina cu nebunia. Prinzind din ce in ce mai mult curaj, dl. B. isi agita miinile in aer, cautind sa prinda in causul palmelor sale goantele ce zumzaiau in jurul lui ca niste albine. Ochii ii ardeau, singele ii vijiia in cap. Invirtindu-se in cerc, dl. B. era cuprins de-o bucurie fara margini. Avea impresia ca, orice ar fi facut, o forta nevazuta ce plutea deasupra lui, impresionata de barbatia de care daduse dovada pina atunci, il apara de rau. La un moment dat, totusi, inima incepu sa simta oaresicare teama. Norocul il parasi odata cu curajul si dl. B. simti cum ceva ce semana cu o lacrima fierbinte i se infige in umar si alta in picior… In rest, tot ce a urmat a ramas invaluit in ceata ce se ridica de pe caldarim… Dl. a auzit din ce in ce mai stins tropaitul cizmelor si murmurul unor glasuri ce se indepartau in intuneric si s-a trezit a doua zi, abia spre amiaza, la spital…

Pentru "nebunia sa inconstienta" (expresia ii apartine), domnul B. a fost rasplatit cu un certificat de revolutionar si un spatiu comercial de o suta metri patrati, situat undeva in centrul Bucurestiului. Pentru curajul sau nebun si fidelitatea fata de Revolutie, insusi presedintele (pe care dl. B. il cunoscuse, in mod intimplator, in perioada dizidentei) l-a recompensat cu un post de "sofer de rang superior" (expresia nu-mi apartine) la ambasada. Aici, principala sa sarcina consta in aceea de a-l duce pe seful misiunii la receptii, ceea ce se intimpla, de obicei, in a doua parte a zilei. In cursul diminetii, fostul combatant obisnuia sa se odihneasca fie in salonasul destinat intrevederilor oficiale, fie la garaj, fie la bucatarie. Programul sau de lucru nu trebuia sa depaseasca doua ore. Revolutia il imbolnavise. Ranile i se cicatrizasera de mult. Nu se cunostea acum nici o urma. Medicii ii facusera o operatie estetica. Acum, in locul ranilor se afla un tatuaj, reprezentind o inima si o sageata infipta in ea. Asta doar la suprafata; inlauntru ranile mai supurau. In zilele umede de toamna, durerile se accentuau. Seful misiunii stia de slabiciunea sa si-l "tolera".

Fiind in relatii apropiate cu presedintele, dar si cu premierul, care-l luasera sub obladuirea lor, dl. B. adoptase, incetul cu incetul, o atitudine de-a dreptul sfidatoare atit fata de personalul tehnic al misiunii, cit si fata de diplomati, pe care-i ignora cu desavirsire, ca si cum ar fi fost alcatuiti din aer… Trecea pe linga ei si uneori prin ei, privind in alta parte, preocupat de "ordinele pe care le primise chiar in dimineata aceea de la inalta curte"… (De multe ori insusi ambasadorul incerca sa-i intre in gratii, ceea ce nu era usor.)

Intre corpul diplomatic si sofer se ducea un razboi surd, care pe care… Consilierii de rang unu si doi, uzind de tot felul de pretexte, incercau sa-l foloseasca pe dl. B. drept curier. De fiecare data incercarile lor se soldau cu un rasunator esec. Diplomatii se enervau, faceau nenumarate demersuri la ambasador, isi transmiteau plingerile, pe alte cai, la centrala sau mai sus, dar fara nici un rezultat. De obicei, domnul B. afla din timp despre "complotul" lor si-l dezamorsa. Un telefon la presedintie rezolva orice problema. Prezenta lui in salonas incepea sa devina o problema.

La drept vorbind, soferul avea toate motivele sa dispretuiasca acesti oameni care, in afara de faptul ca primeau o leafa tripla cit a lui, nu se distingeau prin nimic deosebit. Cu ce erau ei mai presus decit el? Ei invatasera istoria din carti, el primise lectia in strada. Cit priveste politica, se aflau la degetul lui mic…

Fiind nou venit la ambasada, dl. B. parea sa-mi poarte o oaresicare simpatie. Astfel, cind intram dimineata in birou, ma prevenea: "Cind va asezati pe scaun, aveti grija sa pipaiti pe dedesubt, sa vedeti daca n-a fost lipit acolo vreun nasture sau vreo pastila…". La inceput am facut ochii mari, astfel ca soferul a continuat: "Stiti, exista capsule radioactive de marimea unui ban sau chiar mai mici. E suficient sa ti se puna o astfel capsula sub sezut si in sase saptamini esti terminat. Aveti aici prieteni care va poarta simbetele…".

Un timp, m-am conformat. Bijbiiam cu miinile sub scaun si descopeream lipita de captuseala  cite o guma Orbit. Intins in salonas pe canapea, soferul imi facea cu ochiul. "Ei bine, azi v-am pacalit. dar miine nu se stie…".

Si tot domnul B., cind plecam la cite o receptie, ma sfatuia: "Urmariti-l cu atentie pe seful misiunii americane. Ce maninca el mincati si dumneavoastra…". Il urmaream cu atentie. De multe ori ambasadorul SUA se multumea sa ciocneasca un pahar de vin cu gazdele si invitatii de rang inalt, apoi il punea neatins pe masa… Iar daca lua o tartina, il vedeam cum o inmineaza, peste un timp, unui subaltern aflat in preajma… A doua zi, dl. B. ma intreba: "Ei, cum a fost la receptie…". Ii povesteam. "Si n-ati servit nimic?". "Ba, da," ii rasundeam. "De ce nu mi-ati ascultat sfaturile. E posibil ca tartinele sa fi fost radiate. Ca sa nu mai vorbim de vin…". "Am riscat, ce era sa fac", glumeam. Ambasadorul american avea o intreaga sleahta de subordonati in urma lui. Eu eram singur. Cui puteam sa plasez tartinele?! "Mie", rasundea fostul combatant. "Dar dumneavoastra nu erati acolo…". "Nu-i nimic, zicea B., puteati sa le inveliti intr-un servetel si sa mi le inminati afara… Deocamdata, eu sint singurul dumneavoastra subaltern…"."Stiti cum e cu subalternii astia de la ambasada…", replicam. "Cum e?". "Se spune ca adevaratul ambasador nu e cel vizibil. Ci cel invizibil…". "Nu am vazut pina acum – si doar stau de citiva ani la misiune – nici o excelenta invizibila… Am un ochi format… Dar poate ca m-am inselat…". "Am vrut sa fac o gluma?". "In ce sens?". "In sensul ca, dupa cum se spune, la o ambasada exista un ambasador oficial si unul neoficial, care detine, la drept vorbind, toata puterea…". Soferul ma masura atent cu privirea. "Continuati-va ideea", zise el. "De multe ori, adevaratul ambasador se ascunde in spatele unui sofer". "Vreti sa insinuati ca la aceasta ambasada eu sint adevaratul ambasador? Eminenta cenusie? Ambasadorul invizibil?…". "Ma scuzati daca v-am jignit…". "Nu m-ati jignit… E o idee… Ma voi consulta cu Bucurestiul…".