Amintiri despre ireversibil

Conceptul de expozitie ramine unul dintre cele mai imprevizibile concepte, deschis oricarei forme de abordare si de implicare a publicului. Distinctiile care se fac intre tipurile de expozitii – de arta (de pictura, sculptura, fotografie), de arhitectura (civila, industriala), de utilaje, de automobile, de carte etc. – si intre tipurile de expozanti – diletante si profesioniste, individuale sau de grup etc. – se accentueaza sau se estompeaza si sint evaluate de un public cit mai diversificat.
Week-end-ul trecut am asistat la un gen de expozitie care ar trebui sa fie din ce in ce mai des exersat si mai mult mediatizat. La initiativa Asociatiei Vector, in cadrul celei de-a treia editii a evenimentului anual cARTier, un grup de batrini din cartierul Tatarasi, membri ai Clubului Seniorilor, au realizat la Ateneu o expozitie de fotografie si text, sub forma unor istorii vizuale si textuale, despre amintiri indepartate si trairi recente.
Primul lucru de evitat la vizitarea unei astfel de expozitii este categorisirea ei, un amestec de expozitie de arta si expozitie documentara, un amestec de ratiuni profesioniste si placeri de amator. Pusi in fata situatiei de a se exprima, de a comunica intr-un mod diferit intre ei sau cu oricare alt vizitator, seniorii au realizat un eveniment aparte, de impact.
Asocierea imaginilor fotografice cu textele te introduce intr-o ambianta privata, a amintirilor unor oameni reali, care se plimba pe linga tine, pe care poate ii cunosti din vedere, pe care ai putea sa-i cunosti mai tirziu, in aceeasi seara sau miine dupa-amiaza, care ar putea sa-ti continue povestirile si sa le suspende intr-o alta expozitie, in sala de serviciu a conversatiei. Unii vorbesc despre casele in care au locuit, despre oamenii cu care au trait, despre atmosfera strazilor de demult, despre locuri care au marcat harti afective, despre obiceiuri care si-au trait istoria, despre absente care au ramas prezente, despre intimplari din timpul scolii, despre oameni care nu mai sint, despre momente importante care se pot intimpla, ca si cum ar fi prescrise, oricui si totul devine o experienta cinematografica realizata din secvente fotografice si fragmente de scenariu dupa intimplari adevarate.
In cea mai mare parte a lor, expozitiile de arta comunica experiente cu care poti intra sau nu in rezonanta, iti pot parea familiare ori straine, te pot bulversa sau lasa rece, te pot contraria sau satisface, insa ajungi sa constientizezi distanta fata de artist. Intri intr-o zona de previzibilitate care e creata de activarea ecuatiei „atelierul artistului – lucrari – sala de expozitie a publicului”. In acest caz, conversatia cu artistul se conserva la nivelul unui protocol acceptat tacit si irevocabil. In schimb, in cazul expozitiei realizate de seniorii din Tatarasi, acest protocol este anulat de sensul diferit al propunerii si al orizontului de asteptare. Pe de o parte avem de-a face cu o conversatie intre ei, care are loc in public, pe de alta parte avem de-a face cu deschiderea unei ocazii de a extinde aceasta conversatie intre oameni care impartasesc amintiri despre aceleasi locuri, despre aceleasi timpuri.
Experienta acestei expozitii in cartier, atit prin descoperirea unor istorii despre locuri pe linga care ai trecut cindva sau in preajma carora locuiesti, cit si prin interpretarea locala a mesajului transmis, propune o noua modalitate de implicare in viata comunitatilor, oferindu-le membrilor lor posibilitatea de a vorbi intre ei si a-ti vorbi, mai curind decit a-i face spectatorii unor experiente straine.