Caută 
4 MIN
Dnei M.M. Sz.
Am citit in vara anului trecut, la Paris, o carte sarmanta, scrisa de un autor care de citiva ani imi place foarte mult, tradus si in limba romana de Emilian Galaicu-Paun, la editura Cartier din Chisinau: Michel Pastoureau. Este vorba de memoriile sale, Les couleurs des nos souvenires. De fapt, este un mixaj de memorialistica, eseistica si excurs istoric. Pastoureau este, cum se stie, un excelent medievist specializat in heraldica, in istoria culorilor si in cea a animalelor. Oricum, ideea care strabate intregul volum ca un fir rosu (nu explicit, nu tezist) este aceea ca nu ne alegem mereu temele pe care le cercetam cu luciditate si aplicatie, ci adesea ne aleg ele pe noi. Exista o logica a acestor preocupari care neaga ideea de hazard.
Cum m-am rupt cu totul de actualitate in timpul vacantei, sint nevoit sa recurg si in acest articol tot la amintirile copilariei (solutie salvatoare si reconfortanta) si sa fac, cu netrucata modestie, un exercitiu similar. Ce m-o fi apucat sa studiez, de vreo 3 ani incoace, imaginarul zoomorf, reprezentarile animaliere? Cind toata lumea se infige strasnic in actualitate, ce naiba ma face pe mine sa citesc si sa scriu, cu riscul de a parea neserios, despre… animale? Sigur, resorturile obiective le cunosc, dar stiu bine ca nu acestea sint cele mai importante. Poate mai stimulant decit curiozitatea stiintifica este faptul ca fiul meu, care are 2 ani si jumatate, este, ca toti copiii de virsta lui, preocupat, obsedat as spune, de animale. Le cauta peste tot, le imita, le striga. Ca si pentru cei mai multi dintre medievali, acestea sint insa, pentru el, o experienta livresca. Ca sa pricepi cum vedeau cei vechi lumea esti obligat, intr-o buna masura, sa recistigi „ingenuitatea" lor; sa te copilaresti, intr-un fel. De la Stefan am multe de invatat in aceasta privinta…
Un alt motiv (neserios si el, nu neg) este ca am copilarit, la tara, printre animale. Nu atit in Cobadin (unde parintii mei stateau la bloc), cit in satul bunicilor, Siminoc. Au fost mai intii caii. Bunicul meu era brigadier la CAP si mergea toata ziua cu sareta. Nu scapa de mine si de fratele meu (geaman), asa ca mare parte din copilarie ne-am petrecut-o pe cimp, in caruta sau calarind caii. Au fost doi. Cel dintii, numit Boboc, un cal rosu, frumos si extrem de blind, isi merita cu prisosinta numele. Pe la 4 ani treceam cu bicicletele pe sub el, fara ca asta sa ingrijoreze pe nimeni; il curatam grijulii de mustele de sub coada (unele tari, care nu mor decit daca le rupi capul). Cam lenes cind tragea, dar te puteai baza pe el. Cal intelept, deja batrin. Bunicul tinea mult la el; avea si de ce, nu isi uitase caii pe care tatal meu, copil fiind, ii calarea adesea si pe care fusese nevoit, in urma unor amenintari serioase, sa-i dea la CAP odata cu cele 2-3 hectare de pamint. Sub Boboc a cazut fratele meu, curios fiind sa vada nu stiu ce pe sub burta lui (sa fi fost vorba de chinga care uneste cele doua hulube ale carutei?) Oamenii care au vazut scena au ramas inmarmuriti, cu inima strinsa. Boboc era insa, dupa cum spuneam, un cal blind si intelept. A indepartat picioarele si a stat linistit, ateptind ca pustiul de 4-5 ani sa iasa de sub el. Din caruta, nu stiu de ce, eu nu am avut nici o emotie: stiam bine ca Boboc era prietenul nostru si doar cu prietenii te porti frumos, mai ales daca sint mai blegi si pica in cap printre picioarele tale din spate. Dupa Boboc, a urmat Mircea. Un cal sur, mai tinar si mai impulsiv. Pe sub el nu mai treceam cu bicicletele, dar bunicul ne mai punea in spinarea lui pe amindoi (fara sa, fara haturi sau zabala), ii dadea o palma peste crupa, iar calul ne purta tacticos prin tot satul, pina ajungea la grajdul lui din curtea CAP-ului. De acolo il prelua grajdarul. Cit de firesti si de simple pareau lucrurile pe atunci…
Sigur, au mai fost si alte animale, o multime: oi, capre, pisici si ciini, boboci de giste, cocosi furiosi, iepuri, bursuci si dihori, vulpi care calcau batatura, dar am sa ma opresc asupra unui ciine la care am tinut mult si a carui moarte nedreapta (celebrul furadan, azi interzis, caci a cauzat multe drame umane) mi-a rupt inima. L-am botezat la unison cu fratele meu Calu’, inspirati fiind, cum altfel, de filmul Pistruiatul. Nu-mi placea copilul ala spalacit, dar ciinele lui ma dadea gata. Doar ca al nostru, dupa ce a crescut, a iesit o potaie mica si grasa, cu niste laboante scurte cum nu am mai vazut la nici un alt ciine. Oricum, caraghios cum era, era un tovaras de nadejde. Dormeam cu el in cusca, la nevoie, il urcam in cires, ne urma peste tot la joaca. Mie unuia mi-a dat o lectie pe care nu o uit ciinele asta cu nume ales parca in bataie de joc. Ma impaunam in fata unui cird de fete de peste drum ca eu nu ma tem de „javra" asta, ca pot face ce vreau cu el (prima greseala); demonstrativ, ca sa fac pe masculul alpha, l-am chemat la ordine pe un ton imperativ (a doua greseala); Calu’ a venit ca de obicei si, bondoc si gras cum era, a sarit cu labele pe mine si mi-a tras in jos nadragii.
Sa va mai spun care a fost ultima greseala, fatala? Era vara, nu purtam chiloti…
