Arcul islamic

Din Maroc pina in Pakistan se intinde asa-zisul "arc islamic", cum il numea Z. Brzezinski. Este un arc de criza. Aici si-au propus neoconservatorii americani grupati in Project for the New American Century sa realizeze "Noul" sau "Marele Orient Mijlociu", un proiect mai mult decit discutabil, menit sa instituie o pax americana intr-o zona mustind de resurse energetice vitale si sa protejeze Israelul, aflat mereu sub amenintarea fundamentalismului islamic. Interventia in Irak se doreste a fi doar o etapa a respectivului proiect, dar dezastrul la care s-a ajuns aici i-a pus serios in cumpana pe strategii americani, anuntindu-se ca cel mai mare dezastru din istoria S.U.A.
Acum un sfert de veac, americanii inarmau si antrenau masiv mujahedinii din Afganistan, proveniti din intreg arcul islamic, pentru a lupta impotriva marelui rival: U.R.S.S. Acesti luptatori jihadisti ("citiva agitati islamici", cum ii considera Z. Brzezinski) nu s-au mai putut opri nici dupa retragerea rusilor si au inceput sa muste mina care, in naivitatea ei iresponsabila, ii hranea. Ideologia lor nu mai e atit una nationalista sau anticolonialista, cit una religios islamista si cultural conservatoare.
Distrugind Irakul, americanii au produs un gol in echilibrul de putere din Orientul Mijlociu, de care primul care a profitat a fost Iranul, a carui influenta a crescut mult in regiunile petroliere din Golf, Liban, tinuturile palestiniene si chiar Arabia Saudita. In contextul creat, Iranul a devenit avangarda rezistentei lumii arabo-musulmane impotriva opresorului iudeo-american. Belicosi, americanii ameninta ca vor ataca Iranul. Dar cum? Vremea razboaielor chirurgicale, cu "zero morti" (cum au fost primul razboi din Golf sau cel din Serbia) a trecut. Atacurile aeriene si operatiunile fortelor speciale nu mai sint suficiente in acest caz, putind avea un efect pe dos, de intarire a regimului fundamentalist. Iata de ce americanii si israelienii nu exclud perspectiva unui atac nuclear, dar in acest caz efectele ar fi catastrofale pentru ca toata regiunea ar lua foc, cu consecinte incalculabile pe termen lung.
Un sir de dezbinari si de crize framinta arcul islamic. Pe linga clasicul clivaj dintre sunniti si siiti, avem razboi civil in Liban, razboi civil intre fractiunile palestiniene s.a. S-a speculat chiar o strategie a S.U.A. in acest sens. Neoconservatorii numesc aceasta strategie "instabilitate constructiva" sau "distrugere creatoare" si dau impresia ca nu doresc sa salveze state in Orientul Mijlociu, ci dimpotriva. Credibilitatea lor in regiune este insa sub orice critica, or, miza acum o reprezinta tocmai cucerirea loialitatii populatiei, ceea ce necesita nu bombardamente aeriene, ci o implicare politica si umana consecventa si de lunga durata. Or, Statelor Unite le-ar veni greu sa mai convinga lumea araba despre faptul ca n-ar fi capabile sa-si tradeze orice aliat, cu o exceptie, desigur: Israelul.
Intram, oare, intr-o noua generatie de razboaie? Este socanta obstinatia destructiva cu care S.U.A. aluneca pe aceasta panta, in numele unor idei pe cit de false, pe atit de periculoase. Apoi, este cel putin ciudata politica Israelului, deloc pacifista. Este totusi vorba de o tara cu 5 milioane de locuitori, inconjurata de 200 de milioane de arabi. Doar cu politici belicoase, ce poate iesi de aici? Terorismul este o amenintare reala si ea poate creste. Dar asa-zisa "lupta impotriva terorismului" ascunde obiective mai putin onorabile, care tin de dominatie si de batalia pentru resurse.
In timp ce oameni nevinovati mor pe capete, zilnic, in Irak, Ossama b in Laden si Ayman al Zarkhawi continua sa antreneze teroristi si sa inregistreze casete, iar talibanii s-au regrupat si reprezinta o amenintare foarte serioasa pentru trupele N.A.T.O. din Afganistan. O responsabilitate clara in acest sens o are Pakistanul, care joaca mai mult decit dublu. Iar americanii il sprijina cu mare "prietenie", fiind de fapt dependenti de aceasta tara tarata de islamismul cel mai radical. Nici nu mai stim daca sintagma corecta este "pakistanizarea Al-Qaeda" sau "Al-Qaedizarea Pakistanului".
Totusi, in Congres si chiar in administratia americana au inceput sa se auda voci foarte critice, care refuza sa mai trimita trupe in Irak si cer o schimbare de directie in politica americana. Un exemplu in acest sens ar fi  raportul Baker-Hamilton sau propunerile fostului presedinte Carter privind raporturile cu palestinienii. Dar pentru a schimba directia, S.U.A. ar trebui sa-si recunoasca mai intii greselile, apoi sa purceada la o serie de compromisuri la care Administratia Bush nu pare dispusa, in primul rind renuntarea la utilizarea unilaterala a fortei si recunoasterea faptului ca problemele politice, economice si sociale complexe necesita abordari pe masura.