Arta deriziunii

„Bai, dar tu de ce nu scrii despre Acosmei in Ziarul de Iasi?", m-a intrebat odata, din senin, poetul Emil Brumaru. „Despre Costica?", am vrut eu sa spun si cred ca am si spus. Am mai scris cate ceva in aceasta pagina despre poetul Constantin Acosmei, dar, e drept, mai putin aplicat; am povestit, acum cativa ani, un drum pe care l-am facut impreuna cu el pana la Savarsin. As mai avea si alte intamplari memorabile de relatat, pentru ca omul imi place la fel de mult pe cat ma convinge poezia sa. Nu e nici o disonanta intre ce scrie si cum traieste; nu sunt sigur ca asta e o lauda. Oricum, am stat cu multi ani in urma, vreme de 3 zile si trei nopti impreuna cu poetul Constantin Acosmei si, sorbind cu mult calm din diverse licori, dormind cat era strict necesar, am ras fara oprire citind cu glas tare din Peripetiile bravului soldat Svejk. Eu citeam o pagina, faceam o pauza cu sens, Costica relua ultima propozitie, radea si spunea doar atat: „Iti dai seama?" Fireste ca-mi dadeam seama; nu mi-am dat seama cum s-au scurs cele trei zile si trei nopti, dar de atunci pot spune ca am redescoperit marele roman al lui Hašek. Ei bine, ceva din atitudinea vesela, de curiozitate grava fata de ceea ce i se intampla, a „idiotului" soldat din primul razboi mondial are si omul din poezia lui Constantin Acosmei. De cate ori autorul isi citeste textele in public, se rade. Cu toate acestea, poezia sa doar amuzanta nu este.

Cand a debutat, in 1995 (la un an dupa Ieudul fara iesire si dupa Arta Popescu!), cu volumul Jucaria mortului, Constantin Acosmei habar nu avea ca notorietatea va veni tarziu, la vreo zece ani dupa. Astazi se vede limpede ca o astfel de carte, singulara, marcheaza o data in istoria recenta a poeziei romanesti. O data si un stil, ba chiar o viziune. Faptul ca volumul se afla acum la o a patra editie (datorita inimoasei edituri Casa de Pariuri Literare) inseamna ca avem de a face cu o clasicizare a sa, mai ales ca autorul pare a fi un risipitor, nepreocupat de soarta scrisului sau.

Poezia lui Constantin Acosmei nu e una care sa se refere explicit la moarte. Dar nici nu mai era nevoie. Exista atata amar in ea, atata presimtire a vidului, a nesigurantei, a inutilitatii, incat moartea nu ar mai putea inspaimanta. Relatarile copilului, ale barbatului si ale batranului sunt scenarii care divulga tot ceea ce poate fi mai pesimist si mai lipsit de sens in viata unui om, condamnat de la bun inceput la umilinta. Aceasta pare a fi conditia „personajelor" din aceste texte: umilinta permanenta. Mai jos de atat nu se poate ajunge; e o pedagogie nihilista a deriziunii aici, in care victima este omul lipsit de orice posibil reper. Cerul pare gol, lumea de dincolo nu ar fi decat o luminoasa compensatie („zeii sunt vii/ numai in sudalme"). Realitatea lui Acosmei este mult mai dura decat spaimele, angoasele thanatice ale altor poeti. Omul bacovian este un optimist plin de energie pe langa acest individ lipsit de orice reper; doar ca, din prea multa drama, totul devine ridicol, ca in Week-end cardiac. Excesul de suferinta, mai ales etalat, atinge, uneori, ridicolul; exista o ironie a sortii pe seama careia Acosmei stie sa se amuze si ale carei farse stie sa le guste.

In toata simplitatea lor ostentativa, aceste poeme ascund o arta a miniaturii: cine ar crede in naturaletea lor, in firescul rostirii ar cadea in capcana. Exista, de fapt, o foarte atenta dramuire a sensului fiecarui poem, in care deriziunea capata fatete aproape stridente in simplitatea lor: titlul marcheaza intotdeauna un contrast cu banalitatea cultivata, in forme cat mai austere, in poemele propriu-zise. M-as putea opri, daca asa avea spatiu, la oricare poem din acest grupaj, la Seducatorul sau la Garden Party. Aleg insa Odihna: „(umblu pe o strada/ si imi dau seama/ ca am inghitit apa/ zic – frate loveste-ma/ cu pumnul in cap/ prinde-ma bine de par/ si taraste-ma afara/ daca ti-e scarba/ da-mi zece lei/ sa ma duc in piata/ si sa ma cantaresc)" Observati, mai intai, ca toate (anti)poemele lui Acosmei sunt dispuse intre paranteze. E un semn ca ceea ce ne transmit ele putea foarte bine sa fie trecut sub tacere, ca, la urma urmelor, ele nu atenteaza catre o metafizica la vedere, nu propun subiecte esentiale, grave, ci doar decupeaza din realitate scene cand absurde, cand caraghioase, in care individul apare mereu strivit, cocosat de evidenta conditiei sale ridicole, lipsite de sansa. Primele versuri din acest scurt poem mai sus citat ies, parca, din proza lui Daniil Harms. De data aceasta, scenariul obisnuit nici nu mai este respectat: proximitatea mortii nu mai copleseste, ci sperie sau doar amuza prin ridicolul sau posibil. Finalul este cautat anodin, iar dintr-o astfel de situatie omul iese acoperit de derizoriu (nu intamplator folosesc repetat, cu incapatanare calculata, acest cuvant). Marile temeri sunt altele, cele care intaresc consecvent aceasta conditie neinsemnata: „mi-e frica sa nu se starneasca/ blindele de pe sira spinarii".

Poate comit o blasfemie, dar nu ma abtin: va indemn sa comparati primul vers al unui Sonet in X (pe care, atentie, poetul il elaboreaza tocmai pentru a face cu ochiul si a ne indemna sa vedem ca si celelalte texte, atat de simple in rostire, sunt tot rodul unei elaborari acribioase) cu invocarea muzei din epopeile homerice si veti avea in fata formula unei poezii care mizeaza mai curand pe taceri erudit orchestrate decat pe efecte retorice verbioase: „Zeita, taci!" Acosmei practica o arta a conciziei, pornita dintr-o vizibila blazare, care il apropie de ultimul Bacovia, cel atat de dispus sa inventarieze banalitatea in toate manifestarile ei aparent lipsite de sens. Totul este intors pe dos, dar nu dintr-o pornire iconoclasta sau dintr-un prea acut sentiment al revoltei, nici dintr-o constiinta a deja spusului.

Intreaga poezie a lui Acosmei ar putea ilustra foarte bine un deziderat formulat de Quintillian: Ars este celare artem. In traducere (neimaginara): Este o arta sa-ti ascunzi arta.    

Publicitate și alte recomandări video