Arta spectatorului

Pe frontispiciul Salii Studio de la Casa Studentilor, unde Teatrul Ludic monteaza majoritatea productiilor sale, se poate citi urmatorul fragment din B. Brecht: "Nu numai arta actorului trebuie invatata, ci si arta de a fi spectator". In cazul spectacolului "Un soarece batran de teatru", dupa Cantecul lebedei de A.P. Cehov, in regia lui Aurel Luca, ce-a avut premiera pe 29 octombrie, preluam din mers arta spectatorului, deoarece personajul Nikita Ivanici este directionat pe parcursul reprezentatiei, prin gestica, modalitatile de adresabilitate si cerintele de feedback ale interpretului (Radu Mihoc in rolul lui Vasili Vasilici) inspre public. Pe 13 noiembrie spectacolul a participat la Festivalul de Teatru National "Seri in lumea Thaliei" de la Ploiesti.

Majoritatea regizorilor obisnuiesc sa tradeze autorul prin decupaje masive operate in corpul textului, Aurel Luca, dimpotriva, il tradeaza pri adaosuri si constructii de sens, asupra carora isi pune amprenta personala. Cantecul lebedei, piesa intr-un singur act, dateaza din 1887 si este o zguduitoare profesiune de credinta a actorului: actorul traieste si moare in teatru. Discursul actorului oscileaza intre entuziasm si deznadejde, intre sacru si profan in raportarea la arta. Intre pustiul salii de spectacol noaptea ("groapa asta"), dupa ce toti ceilalti au plecat, si plenitudinea conferita de reintalnirea cu roluri de altadata; intre cugetarea trista ca "nimic nu e sfant in arta", pentru ca actorul nu-i decat un "mascarici" si distinctia conferita de marile interpretari (Boris Godunov, Regele Lear, Hamlet); intre dragostea pentru public si sentimentul ca relatia public-actor nu-i decat una bazata pe vanitatea spectatorului; intre un tur de forta actoricesc si amaraciunea ca din stralucirea vremurilor trecute n-a mai ramas decat un "cui ruginit", o "lamaie stoarsa", o "umbra". Pe de o parte, arta este demascata in latura ei cea mai abjecta, actorul fiind un "clown", o "paiata", cersind ingaduinta publicului, pe de alta parte talentul este ridicat pe un piedestal: "unde-i talent nu exista batranete", "unde-i arta nu e nici batranete, nici singuratate, nici boala, pana si moartea e ceva relativ". Pana la urma, arta actorului e aceea de a invata nemurirea unei clipe de glorie in fata publicului nestatornic. Iar moartea omului de teatru e jalnica, deoarece el este in viziune cehoviana extrem de singur. Cu atat mai singur in viziunea lui Aurel Luca, deoarece sufleurul Nikita suntem chiar noi, publicul rece, impasibil, rational.

Interpretul Radu Mihoc a iesit invingator din caznele actoricesti la care a fost supus in rolul solicitant, prin care a fost nevoit sa sustina intreg spectacolul. Trecand peste tentatia manierista, o grimasa faciala ce tinde sa fie repetata la refuz, a dovedit, totusi, ca poate trece cu o rapiditate surprinzatoare de la un personaj la altul pentru a-si da singur replica. Mai mult, s-a depasit prejudecata ca acest rol nu ar merge unui actor tanar. Cu conditia de a-si intelectualiza rolul, ca in cazul de fata, oricine se poate confrunta cu una dintre provocarile cele mai drastice ale teatrului cehovian. De remarcat cum Aurel Luca foloseste o cascheta de clown, atribuindu-i functii multiple (de exemplu, crearea unui personaj, dar si craniul din Hamlet).

Personal, am asteptat replicile din finalul piesei lui Cehov, pe care, pentru ca nu le-am mai auzit, de vreme ce regizorul a schimbat scenariul, le voi reda aici: "Acum plec din Moscova. Aici nu ma voi mai reintoarce niciodata. Plec fara sa mai arunc o singura privire. Voi cauta in lumea asta larga un coltisor mai fericit. Sa pot trai". Ca si in Mizantropul lui Molière, eroul pleaca in cautarea unui loc diferit. Ruptura de nivelul acceptat in mod conventional este astfel inregistrata, in acelasi timp nevoia unui topos privilegiat, dincolo de ipocrizia societatii. Pentru Alceste un asemenea loc ar putea fi chiar sinele propriu, supus unui proces de edificare. Calatoria lui Vasili Vasilici, insa, are un sens mai precis si unidirectionat. Asemeni lui Alceste, si el vrea sa se elibereze de ceva, de singuratate, de inconsecventa publicului, care aclama pe motive exterioare, de lipsa de prezenta a celorlalti. Moartea nu-i decat evenimentul ce prilejuieste cea mai importanta schimbare de sine imaginabila. Pentru mine, conceptele de mantuire si edificare sunt echivalente, cu precizarea de rigoare ca ideea edificarii este, de fapt, echivalentul concret al celei de mantuire crestina. Acceptand posibilitatea edificarii, o schimbare de sine majora, o conversiune de profunzime, devine plauzibila. Nu ma refer la o golire de sine ca purificare cathartica, ci la o schimbare de ordin mental.