Caută 
3 MIN
In urma cu un an i-am scris o scrisoare fostului meu profesor din timpul facultatii, Livius Ciocarlie, pe care il admiram iin anii ’70 nu doar pentru profundele sale cunostinte in domeniul literaturii franceze moderne, ci si pentru rezistenta sa tenace la orice fel de compromis cu regimul lui Ceausescu. L-am intrebat, printre altele, cum ii mai merge si, ma rog, chestii din astea, caci trecuse un car de vreme de cind nu ne-am mai vazut. Imi merge destul de bine, cind nu-mi merge rau, mi-a raspuns el, c’est la vie! Si apoi mi-a atras atentia asupra unei greseli din scrisoarea mea: de fapt, nu era adevarat ca nu ne-am mai vazut de-un car de vreme, caci, chiar daca eu nu-l vazusem pe el de o vesnicie, el ma vazuse pe mine, si asta chiar de mai multe ori. Caci, nu demult, dupa ce a depus cereri peste cereri, si-a putut cerceta, in sfirsit, dosarul de la Securitate, compus din nici mai mult nici mai putin de 1000 (una mie) de pagini, unde a descoperit, printre multe alte surprize, si multe fotografii de-ale mele facute de nenorocitii de paparazzi de la Securitate. Citind rindurile fostului meu profesor, m-a trecut un fior rece prin sira spinarii, ma simteam dintr-o data de parca as fi fost urmarit la fiecare pas chiar si acum, 30 de ani mai tirziu.
Si pentru ca tot ce se intimpla are si-o urmare, in urma cu o luna l-am vizitat pe Livius Ciocarlie la Bucuresti si m-am hlizit uimit la fotografiile cu pricina, pe care le tinea, cu restul actelor fotocopiate, intr-o lada din fundul podului. Intr-una din fotografii m-am putut recunoaste, mirat, cum sunam la usa casei sale din Timisoara, in alta ma aflam cu prietenii la o bere pe faimoasa terasa cu numele fatidic "Groapa" din acelasi oras si apoi mai era acolo o fotografie cu totul si cu totul deosebita, in care eram surprins din spate, in fata unui pisoar de la "Groapa", eliminind berea ingurgitata. Asa ca, pina la urma, tot raul e spre bine, caci pina acum nu aveam nici o poza in aceasta interesanta postura.
Cine e acum de parere ca acest ultim comentariu nu-si are locul aici, pe motiv ca nu se cade sa faci glume pe seama unor chestiuni atit de serioase precum dosarele Securitatii, acela se cam inseala. Pentru mine, astfel de glume faceau parte, pe timpul acela, din strategia de supravietuire, hazul de necaz era practicat frecvent nu numai de mine, ci si de o mare parte a populatiei. Caci, in rest, nu prea aveam de ce ride. Asa ca ne spuneam pe ascuns glume si bancuri politice. Ce-i drept, ne periclitam in acest fel libertatea, dar pe acele vremuri nu exista bungee jumping si trebuia sa ne eliberam cumva adrenalina.
Dar, lasind gluma deoparte si pentru ca tot veni vorba, mi-am amintit un banc: in Romania comunista, in RDG sau, ma rog, in alta tara comunista din estul Europei s-a organizat la un moment dat un concurs de bancuri la nivel oficial. Participantilor li se punea o singura conditie: bancurile trebuiau sa fie neaparat politice. Premiul al treilea consta in 5 ani de puscarie, premiul al doilea, in 7 ani de temnita grea, iar premiul intii, intr-o frumoasa calatorie in Siberia, cu cazare asigurata pe viata.
Cu putin timp in urma a aparut la Londra o carte de Ben Lewis, numita, intr-un inspirat joc de cuvinte, „Hammer & Tickle", hai sa-i spunem in romana „Secera si ciocanul", un fel de istorie a comunismului din 1917 pina in 1989. O istorie bine documentata, pe care, citind-o, ne tot umfla risul, caci Lewis isi bazeaza analiza acestei dictaturi nenorocite inainte de toate pe tot felul de bancuri. Cum ar fi cel pe care l-am povestit mai inainte sau urmatorul, care ne invata si el cite ceva despre istorie: Intr-un tramvai din Bucurestiul anilor 80, un tip incepe sa urle, undeva in fata: "Nu ma mai impinge, ba, nesimtitule, ca eu sint macelar!". Un calator din spate ii spune amicului: "Pe asta-l cunosc. In realitate, e profesor universitar, dar sufera de mania grandorii".
N-ar fi deloc rau daca s-ar traduce cartea asta si in romana, ba, mai mult, cred ca ar cam fi risul lumii.
(Traducere din limba germana: Lucian Turcas si autorul)
