Betia la romani

Pentru ca doar ce au trecut sarbatorile de Paste si pentru ca la romani (si la moldoveni mai dihai) Invierea Domnului se celebreaza dind peste cap pahare si halbe, pentru ca cei mai multi se afla la momentului dregerii, nu mi-am reprimat pornirea de a glosa pe marginea unei carti care, prin tema sa, se anunta foarte interesanta. Cind mi-a cazut pentru prima oara in mina volumul lui Mircea Balan, Istoria betiei la romani, m-am bucurat de parca as fi tirguit cine stie ce trufanda. Nu de alta, dar intotdeauna am pretins ca ceea ce lipseste culturii noastre sint mai ales gesturile indraznete, proiectele inedite, curajul de a descilci si itele laturalnice ale istoriei, ceva cam in genul studiilor aplicate instituite, ca metoda, de scoala celor de la Anale, gratie carora te poti documenta despre aproape orice, de la alimentatia din Evul Mediu pina la, sa spunem aleatoriu, posibilitati de contraceptie specifice secolului al XIV-lea. Trasul la masea e tema complexa, care tine, la urma urmelor, de istoria culturii. Nu toate popoarele beau la fel, nu toate apreciaza aceleasi licori, iar ceva din specificul national se stravede si prin paloarea galesa a unui pahar cu vin. Sau, dupa caz, prin limpezimea rece a unei tarii nordice. Aici credeam ca isi va gasi autorul terenul cel mai fertil. Ce anume, cum, in ce ipostaze si cu ce ocazii (ma rog, pretexte uneori) beau romanii, cum se explica anumite obiceiuri cu vagi reminiscente si in zilele noastre, de ce bauturile alcoolice joaca un rol important in orice ritual funerar, dar si nuptial sau de alta natura? In fine, multe altele puteau fi punctele de interes ale unei astfel de incercari, daca pe eseist l-ar fi dus putirinta. Altfel, vorba lui Anton Pann, care si el a dat pagini memorabile pe tema bauturii ca sport national, "ce mai chichirez gilceava"?

Ceea ce deranjeaza adesea in acest turmentat volum este senzatia ca nu avem de a face cu un demers sobru, incheiat la toti nasturii, ci, dimpotriva, cu unul descheiat inadecvat la prohab.

Un straniu, inexplicabil aer memorialistic il au comentariile autorului atunci cind ele se apleaca asupra cutumelor bahice ale stramosilor, fie acestia daci sau macar domnitori de faima din Evul Mediu. Ai uneori impresia ca autorul s-a documentat din filmele lui Sergiu Nicolaescu. "Dacii au devenit mari betivi si intre doua razboaie trageau chefuri monstruoase", constata el, fara a-si intemeia afirmatia pe vreun izvor ori alta dovada, asa cum bunul simt sau rigoarea unei cercetari de asemenea anvergura ar fi pretins-o (de nu chiar respectul pentru tema inconsecvent atacata). Asa cum reiese din vaporoasa sinteza, istoria romanilor pare a nu fi fost altceva decit un neintrerupt sir de razboaie si de betii: am baut fie pentru a consfinti victoria, fie pentru a ne ineca amarul infringerii, fie, mai tirziu, automat, indemnati fiind de obisnuinta devenita nu secunda, ci prima natura.

Regretul care te incearca dupa lectura acestei carti este ca, totusi, autorul s-a bucurat de o considerabila informatie, pe care nu stiu cum a adunat-o, de vreme ce bibliografia din final nu justifica desele citate care sustin studiul. De fapt, desi nesistematizat, acest material reprezinta singurul profit al lecturii. Cel interesat poate afla multe date despre podgoriile si soiurile de vin din fiecare zona a tarii, despre costurile si procedeele de productie, despre alte bauturi adiacente, despre "crismarit", dar si despre contrabanda inevitabila – totul doar pentru a potoli nesfirsita sete a unui popor de vajnici bautori. Sa decupez, bunaoara, un elocvent fragment, din pur patriotism local (de iesean prin adoptie): "In secolul al XVII-lea, Iasul avea in jur de 7.000 de locuitori. Dupa numaratoarea lui Celebi, in Iasi ar fi fost, in 1659, peste 1.000 de crisme, ceea ce ar insemna, scazind copii si femeile, ca o crisma deservea cinci ieseni". Nu era deloc rau, nu e asa? Cine s-ar incumeta sa repete ineditul recensamint in zilele noastre s-ar putea sa aiba surpriza unei similare descoperiri. Ma gindesc numai la faptul ca, pentru a strabate cei citiva pasi dintre Universitate si Biblioteca Universitara, coborind agale (cum altfel?) Copoul, trebuie sa rezisti tentatiei de a intra in vreo cinci circiumi. Drumul catre carte e pavat, se vede, cu tot soiul de oprelisti. Pe care unii, din pacate, nu ajung sa le mai treaca…

Cartea e plina de tot felul de greseli, de la cele gramaticale, la unele de interpretare, incit lectura devine o adevarata aventura. Una care pretinde rabdare si care te necajeste de parca, insetat fiind, ti s-ar fi dat o halba de bere clocita sau un pahar de vin otetit.