Binefacatorul si poporul

Pomana este vedeta stirilor romanesti de sezon. Ori de cite ori apare la televizor sau este mentionata in paginile ziarelor, ea creeaza puternice unde de soc emotional. Se zvoneste chiar ca diva e ruda de singe cu Fata Morgana si ca il iubeste pe Fat-Frumosul tirgului, desi acesta e amorezat de Zina Maseluta. In aceasta atmosfera sampanizata cu suspans si intrigi politicianiste, pomana creste intr-o zi cit alte iluzii intr-un mandat. E frumoasa foc, isteata ioc, dar ce conteaza? Norodul o adora, mai marii vremii o curteaza, iar dregatorii o pretuiesc ca pe o comoara. Asa ca, vrem, nu vrem, sintem sfatuiti, invatati sau obligati prin lege sa traim in tara pomenii. Cum ar fi, deci, mai potrivit sa ii spunem acestei fictive patrii, Pomania sau Pomenia?

Povestea cu pomana si cei 464 de parlamentari este nemuritoare in marketingul electoral romanesc. Nu a existat nici o campanie electorala in care sa nu fi fost montata, cu efecte speciale din ce in ce mai costisitoare, scena cu salvatorul coborind – in uralele (sau urletele) pravoslavnicilor alegatori – dintr-un alegoric jeep cu girofar, spre a oferi celor ingenuncheati de saracie si nevoi promisiunea unui trai fara griji in paradisul post-electoral. Prin urmare, ofrandele intru iertarea pacatelor pun fata in fata doi mari actori: binefacatorul si poporul.

In catalogul de moda electorala, binefacatorul pozeaza, de regula, in cavaler puternic si prosper, cu abdomen intens lucrat si deltoizi bine reliefati. Alesul nu se sfieste sa-si arate muschii, mai cu seama daca trebuie sa tina in friu caii putere ai caretelor insemnate cu blazonul seniorial al arogantei. Printre pasiunile sale se numara calatoriile cu alai, muzica de petrecere si jongleriile financiare. Relatia privilegiata cu institutiile statului ii permite eroului sa isi puna calitatile in slujba traficului de influenta si a manevrelor aducatoare de foloase necuvenite. Demiurg al iluziilor si retor al belsugului ce va sa fie, proslavitorul promisiunilor fara acoperire in realitate stie ca orice angajament luat in fata celor multi este, de fapt, un legamint fata de sine insusi. Vrea multimea mariri de lefuri si bonificatii grase? Se face. Pentru cei din gloata – cu cite un leu, pentru sine – cu o suta. Vrea poporul taxe si impozite mai mici? Nici o problema. Cei multi primesc scutire de un procent, pentru domnia sa reducerea e de o mie. Orice decizie luata, zice-se, pentru binele strategic al natiunii cuprinde si elemente de siguranta pentru protejarea castei alesilor.

Multimea da importanta si crezare imaginii binefacatorului. Va imaginati ce spectru morbid de inutilitate ar umbri pomenile maestrilor din forul legislativ daca lumea nu ar mai avea nemultumiri? De aceea, bunavointa eroului electoral este direct proportionala cu valul de simpatie stirnit in ajun de alegeri. Chefurile cimpenesti, petrecerile satesti si orasenesti, micii, gratarelele sfiriitoare si berea, zilele libere, cadourile de sarbatori, lefurile, pensiile, subventiile si alte soiuri de ajutoare frumos poleite sint tot atitea instrumente menite sa conserve echilibrul intre linistea seniorului si eventualele porniri revolutionare ale gloatei. Nu harnicia, ci darnicia arata cit de priceput este binefacatorul. Nu faptele individului, ci pomenile pe care acesta este dispus sa (si) le faca stau la baza capitalului sau electoral.

Pentru unii dintre alesi conceptul de "pomana" a suferit o mutatie importanta. Dintr-un act de ajutorare a celor loviti de soarta, pomana a devenit motorul care misca o cariera politica pe calea bunastarii. Afirmatia poate fi sustinuta de recenta controversa privind marirea salariilor acordate profesorilor. Fara a contesta necesitatea evidenta a cresterii remuneratiilor din anumite sectoare bugetare (educatie si sanatate, in special), nu este mai putin important sa retinem ca marirea exagerata a lefurilor a fost propusa, elaborata si votata de profesorii-parlamentari ingrijorati, probabil, de un posibil esec in alegeri si de perspectiva unei vieti in afara nucleelor de influenta politica si financiara. Nu trebuie trecut cu vederea ca aproape un sfert dintre parlamentari activeaza in invatamint si ca multi altii protejeaza sau invirt afaceri banoase care se alimenteaza din bugetul Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului. Iarasi e bine de stiut, in cazul de fata, ca 13% dintre senatori si deputati sint cadre didactice universitare, adica fac parte chiar din categoria celor ce ar trebui sa beneficieze de cea mai semnificativa crestere salariala. Nu mai punem la socoteala chestiunea pensiilor de doua feluri, mai mici pentru gloata si mai dolofane pentru binefacatorii cu fief parlamentar, pentru ca ar insemna sa conturam tabloul unei funeste realitati: legea se face sau se aplica in functie de interesele facatorilor nostri de bine, nu in conformitate cu trebuintele publice. Cine-mparte parte-si face.

Pomana nu este doar o tehnica de slefuire a imaginii binefacatorului si o investitie care protejeaza bunastarea acestuia, ci si un exercitiu de memorie. Prin traditie, pomenirea se face pentru a arata ca nu i-am uitat pe cei plecati dintre noi. Intrucit se apropie finalul de mandat, ar fi indicat sa luam bine aminte si sa avem grija de toti pomanagiii care cersesc voturi si pozeaza cu ipocrizie in salvatori ai celor multi.