Bogdan Birleanu – o incercare de portret

Un ciine inalt, roscat, cu labe lungi si pintecele suplu, desprins parca din pinzele lui Brugel, sari cu usurinta peste gardul vechi, cazut intr-o rina, al unei case boieresti construite in stil renascentist, pe una din aleile situate undeva in apropierea parcului Copou, si se repezi revarsindu-si toata "furia" asupra automobilului patat cu solzi de peste in care eu si Bogdan Barleanu continuam sa ne depanam cu voce tare amintirile, surzi si orbi la tot ce se petrece in jur. Ciinele latra de zor, noi il auzeam vag, ca printr-o perdea de pisla… Pictorul apasa piciorul pe pedala de acceleratie, cu gindul sa scape de potaie, dar ciinele alerga cu usurinta in dreapta noastra, incercind sa-si infiga coltii in roata din spate a masinii acoperite de un strat compact de gheata si noroi… "Mai, fir-ai tu sa fii de jigodie surrealista", zise Barleanu, oftind din greu din pricina kilogramelor in plus ce se acumulasera in trupul lui in perioada grea a sarbatorilor de iarna… "Te pomenesti ca potaia, calauzindu-se dupa vintul ce adie dinspre Prut, imi confunda masina c-un vinat de balta", adauga el. "Cu ce fel de vinat?. "Apoi, stiu eu, mai, Nichita!? Cu vreo rata sau vreo alta pasare care, din cine stie ce pricina, s-a hotarit sa-si petreaca iarna in tinuturile Moldovei, adapostindu-se in stuf…". "De ce c-o rata si nu c-o lebada sau c-un mistret cu colti de argint!?", am zis, asezindu-ma mai bine in automobilul ce parea destul de strimt pentru doi oameni de gabaritul nostru. "Apoi, de, avem noi fata de mistret?! Cit despre lebede, ce sa mai vorbim!", spuse pictorul Barleanu, cu tot trupul hohotind de ris. "Poate ca avem", am zis, privind copacii subtiri, potopiti de promoroaca… "Fugi de aici, daca am avea, potaia asta nu s-ar tine dupa noi… Ne ia drept fraieri, asta-i… Dar lasa ca am s-o potolesc…". Si zicind aceasta, pictorul apasa pe frina, determinind masina sa se rasuceasca in loc. Ciinele se opri usor nedumerit, continuind sa miriie la noi. "Ei, lasa ca-ti arat eu tie, pocitanie", se enerva pictorul bijbiind cu mina pe sub scaun, unde aveam impresia ca-si dosise bita menita sa-l apere de hoti. "Te iei si tu dupa pritenul meu Costica, draga?! Va sa zica din astia-mi esti!", racni Bogdan cu o voce ragusita, gata-gata sa-si dea duhul de naduf. Am inchis instinctiv ochii, ca sa nu asist la o incaierare crunta. Am auzit deschizindu-se si trintindu-se portiera si zgomotul pe care-l faceau bocancii pictorului scirtiind pe zapada inghetata de pe-alee. Apoi nimic. "Sa fie ciinele atit de las, incit sa nu opuna nici o rezistenta?!", m-am intrebat. A urmat un fel de schelalait destul de vesel. Nu mica mi-a fost mirarea, atunci cind am indraznit sa-mi intredeschid pleopele, sa vad potaia imblinzita, ce se gudura, impleticindu-se de bucurie, la picioarele lui Bogdan. Inarmat cu o punga de plastic, pictorul ii arunca, cu fata luminata de-un zimbet sadic, cite-un os. "E bine sa stii sa-ti faci, in vreme de iarna, din dusmani prieteni", spuse el. Oftind apoi din nou, pictorul isi relua locul la volan si apasa pe accelertor. Scrisnind din pneuri, automobilul o lua din loc.

Stiam ca Bogdan are un of. El insusi, sarind de la una la alta, imi povestise ca s-a certat cu prietenul sau cel mai bun, pictorul Constantin Tofan. Nu am intrat in prea multe amanunte. Si nici nu am incercat sa-i impac. …Ranile mai supurau. Totul pornise de la un critic de arta care, vorbind despre peisajele lui Tofan, a amintit si de Barleanu, zicind ca ar fi fost influentat de el. Tacut din fire, Tofan s-a tot scarpinat in barba pe tot parcursul "prelectiunii", iar la sfirsit a catadicsit sa scoata un sunet ce semana cu da… Bogdan l-a privit, sa vada daca singele nu i se ingroasa in obraji. "Nu cumva e invers?", murmura el. Prietenul Tofan mai intii rosi, apoi isi indrepta umerii, gustind din plin din cupa gloriei ce-i fusese oferita de catre distinsul critic. A urmat, nu peste mult, o alta "scena" ce a pus capac la toate. "Atunci chiar mi-am iesit din fire si, intr-un moment de cumpana, i-am facut un scurt bilant – mi se confesa Bogdan. L-am luat cu mine pretutindeni, impartind cu el frateste tot ce aveam. Cind a fost sa plec in Germania, l-am intrebat: «Ce zici, Costica, mergem impreuna?». «Mergem», a zis Costica. Si am mers. Dar cind Costica a avut un pont, n-a zis niciodata: «Mai, Barlene, ia vino si tu la Academie». Nu, Costica a tacut ca milc…". "Las’ ca vine primavara si va impacati…", am zis, asa, intr-o doara. "Nu sint ranchiunos din fire, dar cutitul se mai rasuceste-n rana… Ei, cu timpul, vom vedea…", a pufnit Bogdan. "Ne-am luat la harta pe la sfirsitul octombrie. La Sirca. Vindusem niste lucrari pentru o suma frumusica. M-am gindit ce sa fac cu banii si mi-am cumparat o barca. Il sun si-i zic: «Mai, Costica, uite eu mi-am cumparat asta si asta…». «Bravo, bravo!». «Mergem la Sirca?». «Mergem», zice Costica. Zis si facut. Si dupa ce ne facem mendrele pe balta, ne intoarcem si acasa. Costica, in loc sa verifice daca e inchisa remorca, se suie linga mine si pornim. Pe drum, oblonul se deschide si curg toate din masina, lansetele, motorul de la barca, bateriile si o mare parte din hainele ce le aveam de schimb… Peste vreo doua saptamini, ii zic asa, mai mult in gluma, lui Costica, sa contribuie si el la recuperarea pagubei… Si Costica imi tufleste in obraz: «Dar ce, eu ti-am zis sa vii cu barca?»".

…Masina luneca la vale pe linga gardul parcului Copou, marcat de bannere, din care ne priveau, cu detasare, citiva dintre marii poeti ai urbei noastre, trecuti dincolo de Styx… Bogdan ii observa si el si isi intrerupe peroratia. "Eternitatea e atit de larga, incit incapem acolo toti…", spuse el in loc de concluzie…

Stind ghemuit pe scaun, "derulam" filmul intilnirii noastre, ce a avut loc in fabuloasa casa cu coloane, asezata in spatele RAJAC-ului, pe Fundacul Capitan Tomida (pictorul ii zice Omida) in care Bogdan Barleanu si-a petrecut copilaria jucindu-se printre cronicarii si voievozii ciopliti de tatal sau, sculptorul Iftimie Barleanu, si tumultuoasa sa adolescenta, navigind intre casa si Liceul Internat (un fel de cimitir al tineretii sale) si apoi Liceul "Ibraileanu", unde a avut parte de primele iubiri. Contemplind figura sa masiva, cu nasul drept, taiat parca cu dalta, gindul m-a dus la portretul lui Creanga, executat in 1889 de V. Musnetanu, si m-am intrebat in sine-mi daca humulesteanul a fost cumva si el nabadaios din fire si, totodata, larg la suflet, cum e "urmasul" sau pe care-l aveam in fata? Vizitindu-i apoi atelierul plin de tot felul de relicve, am avut impresia ca patrund intr-un fel de laborator alchimic, in care pictorul, molipsindu-se de mania unui Jose Arcadio Buendia, din Veacul de singuratate al lui Marquez, distilind imaginile inghetate pe propria-i retina, cauta sa descopre formula nemuririi. Mai tirziu a urmat si o confesiune: "Acum aproape 30 de ani, am fost atras de literatura. Eram, cum ar zice Llosa, un fel de condeier al scolii si cautam s-o descoper, pe undeva, pe coridor, si pe Matusa Julia. Descopeream cite una pentru fiecare elev ce-mi solicita concursul. Scriam compuneri si scrisori de dragoste tinguitoare, pe care le distribuiam prin scoli… Arta epistolara mi-am perfectionat-o insa in armata… Visind la cele patru percehi de blue jeans-i, precum si la agapele pe care le faceam cu trupa lui Ruscior, scriam a lor mei scrisori sfisietoare, ce ar fi putut muia si pietrele. Inima de piatra a capitanului care facea cu noi instructie a ramas insa imuna la talentul meu. Privind cu o oarescare dusiosie la bocancii sai, bine lustruiti, dotati fiecare cu un un numar fix de 36 de tinte, el manifesta un dispret nemarginit fata de cuvintul scris. Vazind ca nu-l pot indupleca, m-am gindit sa apelez si la culoare… Acum trebuie sa ma multumesc cu universul meu…".