Caută 
4 MIN
In La Maman et la putain (Jean Eustache, 1973), Veronika serveste o ceasca de ceai pe covor, in timp ce, alaturi, Alexandre se arunca pe saltea cu o patura. "Ciudat mod de-a face patul", zice Veronika de deasupra cestii. Alexandre: "Am vazut asta intr-un film. Filmele te-nvata cum sa traiesti, cum sa faci patul".
In Tokyo Decadence (Ryuki Murakami, 1992), "bogatia la care se ajunge fara demnitate ii face pe oameni masochisti". Replica apartine unei prostituate care are experienta directa cu toate cele trei concepte implicate. La fel ca in vreme de razboi sau in inchisorile rusesti, frica, fericirea si increderea sint intelese pe deplin in sex. Prostituatei de 22 de ani numite Ai ("dragoste", in japoneza) i se acopera vazul si i se injecteaza un sedativ. "Ai incredere in mine", i se spune. Iubirea e un topaz pe care Ai trebuie sa-l obtina, conform avertismentelor unei prezicatoare. "Te vad intr-o ceata atit de densa, incit va fi greu pentru tine, ca si pentru oricare alta femeie, sa iesi din ea".
Ai e cumintica, are o geanta rosie cu telefon fix. Cele trei reguli pe care i le prescrie ghicitoarea intru gasirea fericirii stabilesc tema filmului dincolo de deviatiile fetisiste prezentate. Primul client locuieste intr-un hotel, e bogat si imbuibat cu cocaina. Ii niveleaza lui Ai parul cu gel, pentru ca puterea femeii sta in curgere pe spate; "vreau sa te vad umilita". Intre acte, Ai practica un limbaj al semnelor – e asistenta pentru copii surdo-muti. Secvente trise, umilitoare, imagine albastra, de noapte. Clientul numarul trei proiecteaza un diapozitiv cu muntele Fuji pe peretele camerei de hotel. E necrofil – "necrofilia e cea mai pura dintre iubiri", sustine. Fantezia lui e o fata moarta la poalele muntelui sfint. Clientul numarul patru provoaca panseul despre bogatie, demnitate si sado-masochism. Dincolo de varietatile de perversiune, Tokyo Decadence (Topazu) e despre gasirea fericirii prin dragoste, un scop pe care Ai il rateaza. Murakami arata lucrurile asa cum sint, iar socul realitatii e prea mare pentru a putea fi ignorat.
Filmele te-nvata cum sa traiesti, zice Alexandre in La Maman et la putain. Te educa, iar educatia prin soc releva inadecvarea la realitatea la care se refera Cristi Puiu in interviul de pe http://www.hotnews.ro/stiri-8375414-video-regizorul-cristi-puiu-ales-joc-pentru-madame-bovary-39-est-moi-trebuia-capete-corp.htm. Puiu mentioneaza "incapacitatea noastra fundamentala de a ne racorda la real din fel de fel de motive. Lipsa de aderenta la real, de fapt constatarea faptului ca traim intr-o lume complet fabricata si, pe undeva, adevarul este dincolo de lumea asta. Poate".
Poate cel mai radical film care se-ntimpla saptamina aceasta e ocuparea Centrului National al Dansului din Bucuresti de mai multi artisti, care protesteaza in acest fel impotriva lipsei unei alternative de spatiu in care sa-si desfasoare activitatea. Urmind sa fie inchis pentru lucrari de renovare la Teatrul National, Centrul Dansului, cea mai inchegata si progresista comunitate de arta contemporana din Romania, nu a primit pina in acest moment un loc satisfacator in care sa se mute. In manifest se poate citi:
"Desi artisti independenti, cu totii am folosit spatiul CNDB pina acum ca un spatiu de lucru comun – parte fundamentala a conditiilor de lucru. Spatiul oferit ca varianta – un singur studio in incinta Salii Palatului – nu poate acoperi nevoile comunitatii artistice organizate in jurul CNDB de-a lungul timpului. Lipsa unui spatiu de lucru ne impiedica sa lucram si sa traim din produsul muncii noastre". Prin apel direct si conectivitate facebook asemanatoare revolutiilor arabe, se propune orice initiativa de practica artistica (inclusiv mutarea activitatilor de zi cu zi – gatit, dormit) inauntrul Centrului deja cvasi-izolat de santierul deschis la intrare. Activitatile sint planuite a continua non-stop, prin participarea oricarei persoane interesate, pina la/si in timpul unei eventuale evictiuni fortate. Amintind de ocuparea caselor din Berlinul de Est imediat dupa caderea zidului, actiunea e radicala in sensul apararii unui bun profesional cistigat prin activitatea din ultimii cinci ani ai Centrului.
La Victoria ruleaza Aurora lui Cristi Puiu, pe care am vazut-o o singura data, acum un an, la proiectia de presa. Reproduc din recenzia de atunci: "Aurora e un film in care fluxul informational curge altfel decit sintem obisnuiti. Acolo unde cinema-ul traditional alege actiunile semnificative si speculeaza prin regie momentele cu potential emotional, Puiu arata cotidianul personajului inainte si dupa crima, concentrind regia pe amanuntele proiectului sau si dind spectatorului indeajus de putine indicii pentru ca acesta sa-si imagineze propriile variante de dezvoltare a povestii. Aurora e un act in sine, cu destul de putini termeni de comparatie. E altceva si trebuie privit ca altceva". E mult mai mult decit "imi place" ori "nu sint de acord".
