Buline rosii

De cind Andrei a inceput clasa a V-a, imi revine in minte – cu mare insistenta – o intimplare stranie, petrecuta in viata mea in urma cu aproape trei decenii, si, ca intotdeauna in astfel de cazuri, simt nevoia sa o exorcizez prin scris. Devenisem, prin 1979, eu insumi, elev de gimnaziu la impozantul Colegiu National (pe atunci, Liceul „M. Sadoveanu”) si, nu stiu de ce, inca din primele zile de scoala, toate imi mersesera pe dos. Fusesem un copil bunicel in tronsonul primar. De aceea, pasisem in clasa a V-a cu mari sperante si, in plus, trebuie sa recunosc, cu niscaiva pretentii (mai ales la Romana si Istorie, unde credeam ca toata lumea va fi a mea). Socoteala de acasa nu se potrivi insa cu aceea din tirg. Trecerea de la invatatoare la o multitudine de profesori a reusit sa ma socheze peste masura, desi mi se facuse, in prealabil, o pregatire psihica, destul de consistenta, din partea parintilor. Nu puteam sa inregistrez, se pare, din motive de emotivitate, cerintele exacte pentru desfasurarea in bune conditii a programului didactic, gafind neverosimil la tot pasul. Ca atare, daca la Sport, pe sub trening, toti copiii aveau – conform regulamentului – tricou alb, eu veneam invariabil cu unul verde sau galben, fiind pus la flotari si genuflexiuni punitive in fata pustanilor amuzati. Daca la Geografie ni se solicita un caiet de tipul, sa zicem, „M-130”, eu posedam, netulburat, unul „M-131”, stirnind nedumeriri profesoarei si pierzind, din start, doua puncte din nota meritata in momentul ascultarii. In sfirsit, imi uitam, excesiv de des pentru a nu atrage atentia, cravata de pionier acasa, ma pierdeam prin labirintul culoarelor Colegiului, intirziind la cite o ora, nu intelegeam nimic la Mate si, din ratiuni obiective, dobindisem un aer naucit, pe care dascalii, sint convins, il interpretau ca pe un nefericit retard nativ, aratind catre mine, treptat, intelegere si, in primul rind, compasiune.
Intimplarea stranie la care ma refeream se leaga tot de materia Educatie fizica, mai sus pomenita, pe care, la vremea respectiva, ajunsesem sa o astept cu nedisimulata oroare (in ciuda faptului ca, in anii urmatori, sportul a devenit o a doua natura a mea si, intr-un anumit sens, mai este si astazi, chiar daca multi nu ma cred!). Protocolul didactic la aceasta disciplina prevedea ca elevii sa se echipeze complet (inclusiv cu tricoul alb!), pentru miscare, in vestiarele scolii si sa nu vina in trening de dimineata. Intervalul echiparii constituia un calvar imposibil de descris in cuvinte – oricit de mestesugite. Vestiarul baietilor – foarte mic – era mereu supraaglomerat, obligindu-ne la miscarile cele mai curioase cu putinta, pentru a face fata introducerii piciorului corect in cracul corect al pantalonului si nu in mineca bluzei, mineca in mineca s.a.m.d. Dar nu claia peste gramada oripila cu adevarat. Obsesia generala a acelor tineri masculi – aflati in pragul pubertatii – se focaliza pe lungimea organelor genitale, expuse si studiate colectiv, chiar acolo, in vestiar, cu o concentrare sublima, ce ar fi stirnit invidii furibunde pina si expertilor in microbiologie. In mica noastra comunitate masculina, din clasa a V-a C, se nascuse – pe nesimtite – o competitie acerba a „marimilor” care, in pofida eforturilor paranormale ale protagonistilor, se incapatinau sa ramina la dimensiuni infantile. Mi-l amintesc si astazi pe un coleg scheletic si albinos, cocotat cu picioarele pe doua bancute departate una de cealalta, intr-o imitatie caricaturala a Colosului din Rhodos, chinuindu-se sa aiba o erectie cit de cit concludenta, menita sa reduca la tacere un rival direct, cutremurat el insusi, intr-un alt colt al incaperii, de niste sfortari gigantice, similare, gindeam eu atunci, convulsiilor facerii. Daca la aceste secvente demne de galeriile teratologice ale lui Ieronimus Bosch adaugam si mirosurile ametitoare, colectate peste zi de zidurile vestiarului, e usor sa intelegem sentimentul apocaliptic indus (mie cel putin) de momentele in cauza. Ma apuca spaima citind „Ed.fiz.” in Orar si, prin urmare, cautam febril metode de diminuare a intensitatii cosmarului.
Intr-o buna zi, am avut senzatia descoperirii solutiei magice si aproape ca am strigat „Evrika!” pe parcursul desfasurarii unei ore de Algebra, cind mintile imi umblau, bineinteles, pe coclauri. Intrarea pe terenul de sport se facea printr-un gang suficient de nefrecventat pentru a-mi trezi interesul. Daca m-as fi miscat repede (in intervalul in care colegii se schimbau in vestiar, iar profesorul se afla inca la Cancelarie), as fi putut sa ma imbrac acolo, evitind nebunia amintita si avind sanse mari de a fi primul pe teren, ceea ce, la virste gimnaziale, reprezinta o incontestabila virtute. Zis si facut. Imediat ce s-a sunat de pauza premergatoare Educatiei fizice, am alergat intr-un suflet, cu tot calabalicul dupa mine, la gangul mentionat, care, spre fericirea mea, era absolut pustiu la acea ora. Mi-am aruncat echipamentul pe jos si am inceput sa ma dezbrac in ritmurile sacadate ale unui individ atacat de furnici. In scurt timp, am ramas in bustul gol, insa am aminat imbracarea tricoului (rosu, in acea fatidica zi!), intrucit teroarea prin excelenta venea din inlocuirea pantalonilor, actiune ce trebuia depasita cu maxima viteza. Asadar, dupa o descaltare anevoioasa a pantofilor (impiedicata de un nod insolent la un siret, nod care mi-a scos, pur si simplu, peri albi) si o descheiere terifianta a nasturilor de la pantaloni (uniforma noua, de gimnaziu, isi cerea drepturile!), am ramas in frumosii mei chiloti albi, cu buline rosii, pe care maica-mea, grijulie, mi-i pastrase sigilati pentru inceputul anului scolar. Rupere de nori, dezastru, schingiuire, cataclism! Fix in acea secunda astrala, mai ceva ca intr-o lege a lui Murphy, gangul a fost invadat, ca la un semn, de colegele mele de clasa (cita frunza si cita iarba, mi s-a parut, desi ele erau doar vreo optsprezece de toate!), care se indreptau galagioase catre terenul de sport (neglijasem, vezi bine, eventualitatea ca fetele sa nu aiba competitii de „marimi”, precum baietii, timpul lor de echipare fiind, in consecinta, mult mai scurt!). Au incremenit, privindu-ma cum stateam asa, nauc, in chiloti si sosete, in fata lor. Inexplicabil, am facut un pas catre ele si m-am cabrat usor, cu bazinul inainte, asemenea lui Mr. Bean in episodul in care, gol pusca, sperie niste femei la bazinul de inot. In transa disperarii, devenism duplicatul Colosului din Rhodos, din vestiar, care, chiar in momentul cu pricina, cu ochi bulbucati, isi etala probabil, in toata splendoarea ei, barbatia. Colegele, ingrozite, au fugit in directia opusa, intr-o isterie de nedescris.
A doua zi, taica-meu ma transfera, cu eforturi uriase, la Liceul „M. Eminescu”, unde, ca prin minune, toate mi-au mers din plin de la bun inceput (iar la Romana si Istorie, lumea chiar a devenit a mea!). Acelui bizar transfer ii datorez, in mare masura, formatia umanist-liberala pe care am dobindit-o mai tirziu. De unde rezulta, fara posibilitate de tagada, ca destinul individual, ca si cel colectiv, atirna uneori de elasticul unui chilot. Si, desigur, de viu coloratele sale buline rosii.