Bunicul meu – o poveste trista

Taranii romani, in interbelic, dar si mai inainte, se raportau la pamant ca la singura sursa de situare in comunitate. Pamantul aducea nu doar prosperitate, ci si statut social, prestigiu. Oamenii vrednici incercau sa-si sporeasca mostenirea primita de la parinti, luptau, se privau adesea de un trai bun, unii isi sacrificau si copiii, nu-i dadeau la scoli, ca sa nu cheltuiasca si sa poata cumpara pamant. Un articol al lui Vasile Pavelcu, despre timpul si spatiul in lumea rurala, publicat in acel timp in volumul "Perspective"(1943), explica acest mecanism de elaborare a statutului social: omul care are pamant il poarta, parca, cu el, dobandeste mai multa consideratie, e salutat de la mai mare distanta. Pamantul insemna atunci putere simbolica. Dar toata aceasta ierarhie naturala a fost rasturnata dupa razboi. In copilaria si tineretea mea am auzit povesti despre multi oameni din sat care au pierdut totul cand s-a schimbat regimul. Au pierdut pamantul, si-au privat copiii de instructie si meserii, i-au condamnat sa ramana slugi la colectiva.

Bunicul meu nu facea parte dintre acestia. Desi n-avea decat patru clase, era dornic de cunoastere, cauta compania oamenilor cu carte, si-a dat copiii la scoli. Nu se putea desparti, desigur, de obiceiul pamantului, de tentatia de a cumpara noi ogoare, atunci cand i se ivea ocazia. Atunci, imi povestea mama, vindea totul din curte pentru a face o achizitie: caii, boii, acareturi, tot ce se putea si din care scotea bani repede. Apoi, doi-trei ani, traiau in stramtoare, pana cand se puneau din nou pe picioare. intreaga familie traia dramatic aceste salturi. Credinta lui era aceea ca e buna scoala si o meserie, dar era de datoria lui sa lase copiilor si pamant.

Era o figura populara in comuna. Cununa, boteza, jumatate din sat ii erau fini. De ziua lui se umplea ograda, cumpara un butoi de bere de la Botosani ca sa aiba cu ce-i cinsti pe toti cei care veneau sa-l felicite. A intrat si in politica, unde altfel decat la liberalii care incurajau pe taranii intreprinzatori? Am auzit multe povesti, in copilarie, despre conul Nicu Rautu, liderul liberal de Botosani care-l pretuia si-l considera un stalp al noii lumi rurale. Nu e de mirare ca a fost ales primar al comunei timp de doua decenii.

A castigat si alegerile din 1946. Veneau oamenii sa-i spuna ca l-au votat, desi incepusera presiunile si unii se orientasera deja spre noua putere; nu cei vrednici. Dar, cum se stie, votul a  fost masluit, s-a trezit o comuna care n-a cunoscut in viata ei discurs comunist ca a "votat" cu Petru Groza. De atunci au inceput necazurile lui si ale celor din familie. La inceput a crezut ca va rezista, a incercat sa se adapteze. Inca mai avea prestigiu intre oameni. Apoi a inceput haituiala. I-au pus cote atat de mari, incat ar fi trebuit sa scoata de pe pamantul lui de trei ori pe atata ca sa le plateasca. Nu reusea, vindea de pe langa casa ca sa cumpere grau si sa se achite de cote. Cand n-a mai putut, a disparut de acasa, se ascundea prin lanuri de porumb, noaptea dormea pe la neamuri si cunoscuti. Toamna, asta am aflat mai tarziu, l-au ajutat niste negustori evrei de la Saveni sa dispara din calea prigonitorilor. Il tineau ascuns in beciurile acelea mari de sub pravalii, la cateva zile il transferau de la unul la altul. In Saveni sau in comunele din jur calatorea noaptea, cu oameni de incredere. Nimeni nu l-a tradat. Era un om voinic, gros, hranaci, avea groaza de inchisoare.

Nu stiu ce s-a intamplat, o fi fost o perioada de acalmie, in vara s-a aratat din nou in sat. Era la arie, la treierat, stia ca recolta de grau nu-i ajunge sa achite cotele, dar voia sa  arate ca face tot ce poate. Desi multi i-o datorau, pe multi imprumutase si ajutase, nu mai voia nimeni sa-l ajute acum pe el. Fusese deja declarat chiabur, dusman al poporului, se temeau toti sa se mai apropie. Gras si asudat, a fost nevoit sa urce pe batoza, sa dea la val. Cei vechi isi mai amintesc: trebuia sa tai legatura snopului, sa-l desfaci  cu repeziciune si sa alimentezi gura flamanda a batozei. Totul in ritm sustinut. O fi fost el voinic si ager in tinerete, dar acum nu mai era tanar, caldura era mare, dupa o vreme  n-a mai rezistat si a coborat. Era intr-un grup de oameni, glumea, cand a cazut, secerat, din picioare. Imi amintesc, eram copil, cum am gasit-o pe mama plangand sfasietor, cum n-o mai vazusem niciodata. Simtea ca s-a dus lumea noastra inchegata, am stiut si eu, un copil, ca s-a intamplat ceva ireparabil. Pentru Tatuta, comentau cei din familie, mai tarziu, poate c-a fost o izbavire, a plecat la timp, desi avea doar cincizeci si ceva de ani; moartea neasteptata l-a ferit de umilinte, inchisoare, suferinte si mai mari, cum li s-a intamplat altora.

Dar pentru familie au urmat ani de prigoana: gospodaria s-a destramat, Mamuta a parasit totul, a fugit in lume, a stat ascunsa; n-a fost gasita, desi erau chestionati cei din jur. Parintii mei au fost scosi din sat, mutati "disciplinar" intr-un catun izolat, pe un deal sterp. "Scoala" era instalata in vechile grajduri ale unei foste curti boieresti, o sala de clasa, o cancelarie si o camera pentru familia invatatorului, sase persoane. Iar pe mama o dadeau mereu afara, la sfarsitul fiecarui an scolar, desi stiau toti ca trebuiau hraniti patru copii. In toamna i se facea  cuiva mila si o reintegrau, uneori dupa inceperea anului scolar. Cativa ani a durat acest joc. In timpul foametei, pleca tata la Saveni, cu bani putini, sa cumpere ce-o gasi de mancare. Stateam cu totii cu ochii pe drumul care venea dinspre targ, sa vedem cand apare norul de praf starnit de "cursa". Atunci puneam apa la fiert in cuptorasul din curte, speram sa aduca cateva chile de faina de porumb. Saracia lucie ne-a urmarit toata viata. Cand eram in clasa a saptea, aveam o singura pereche de ghete, eu si mama. Cand veneam de la scoala, mama le incalta si pleca la multele sedinte si instructaje pe care le aveau invatatorii. Fratele mamei, mosul Gica, ofiter in armata romana, a fost dat afara, s-a descurcat cum a putut, ajunsese intr-o vreme contabil la o intreprindere de industrializare a laptelui. Matusa Sanda, eleva la Scoala Normala din Iasi, a avut o multime de piedici si ea, pana a terminat. Dar adio visul de a face Conservatorul, pentru care o recomanda vocea ei de aur. A fost o vreme casierita la o alimentara, pana cand a reusit sa intre, tarziu, in invatamant.

Mai traia mama, tintuita intr-un fotoliu, nu mai vedea, nu se putea misca, dar asculta radioul. Avea mintea limpede. O indemnam sa se bucure, vin alte vremuri, iata au venit liberalii, taranistii etc. Dar dupa ce m-a ascultat cu atentie, mama mi-a spus, calma: tu n-ai timp sa asculti, dar eu numai asta fac si am constatat ca "aistea nu-s liberalii nostri". Crescuta in atmosfera liberala, cunoscand discursul autentic, si-a dat seama ca noul discurs e fals. Era pe vremea domnului Campeanu. Mama a avut dreptate, peste putin timp acesta s-a livrat  lui Ion Iliescu.

A avut si mama noroc, ca si Tatuta, n-a mai prins vremile in care urmasii fostilor liberali s-au unit cu urmasii fostilor prigonitori, ca sa sugrume tara.