Calinescu – modelul intangibil

Am participat, la jumatatea lunii martie, la un colocviu organizat de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, dedicat actualitatii lui George Calinescu. Mai este G. Calinescu un model pentru tinerii critici de azi? – iata intrebarea la care s-au cautat, in discutii cam anchilozate din cauza moderatorului (Eugen Simion), raspunsuri care de care mai optimiste. Eu unul prefer, de asta data, scepticismul…
In primul rind, autorul monumentalei Istorii… face parte din acea stirpe, rara, a personalitatilor accentuate, care, tocmai pentru ca ies din obisnuit, nu prea pot fi arogate ca modele. In al doilea rind, tipul de intelectual pe care el il reprezinta cu stralucire a cam disparut din lumea noastra: e vorba de acel enciclopedism creator, nu uscat, dar care permite o mobilitate a asocierilor, o perspectiva integratoare asupra literaturii. Calinescu citea, dupa cum marturisea, literaturi, noi abia ne descurcam cu volumele contemporanilor, dar ne facem din asta un excitant al orgoliului.
Intre timp, critica a suferit influente diverse, a trecut prin tot felul de ism-e, s-a apropiat de acel statut dispretuit de Calinescu, de "stiinta", in fine, a cunoscut diverse formule, metode, limbaje, fara a se putea totusi constata ca a depasit nivelul, "impresionist", nu e asa?, al lui Calinescu.
Deocamdata, tinerii critici (printre care cu modestie ma includ) nu au depasit nivelul tatonarilor, al criticii de intimpinare sau, in cel mai bun caz, al studiilor doctorale. Sint inca gesturi ezitante, teribilisme firesti, la urma urmelor. Dar reperul Calinescu impune maturitate, cultura vasta, curajul de a alcatui sinteze fundamentale si de a lasa gazetaria pe plan secund sau de a o pune in slujba acestor proiecte. Or, la noi, prestigiul, numele ti-l faci scriind la gazeta, nu facind munca de cercetare. Calinescu scrisese, la 35 de ani, biografia si studiul "cvasicomplet" despre Eminescu, nedepasite nici pina acum. Nu as paria ca il urmeaza cineva dintre noi… In afara obligatiilor academice, monografia pierde teren, intrucit pretinde ore de febrila documentare; critica de intimpinare are si ea rigorile sale, dar e, orice s-ar spune, mai la indemina. Or, desi nu a neglijat-o, Calinescu nu a asezat-o niciodata in prim-planul preocuparilor sale. Calinescu e Calinescu si fara activitatea de cronicar, dar ce s-ar intimpla daca am face abstractie de aceasta activitate a unui Nicolae Manolescu, de pilda? Daca la virf diferenta de gabarit este sesizabila, ce sa mai discutam despre mijlocul plutonului criticii postbelice? Sau, cu atit mai putin, despre noi, incepatorii, novicii, plini de elan, care avem inca impresia ca o rubrica la o revista vizibila ne asigura un loc fruntas pe podium…
Prin urmare, nu, nu cred in viabilitatea modelului Calinescu. Nu cred nu pentru ca marele critic nu ar fi potrivit pentru a reprezenta un reper, ci din simplul scepticism legat de posibilitatile noastre. M-as bucura sa gresesc; voi reveni, peste jumatate de secol, si, daca voi avea de ce, imi voi pune cenusa in cap; sa speram ca tot in paginile "Ziarului de Iasi"…