Campionul competentei

Bunica mea paterna avea slabiciune pentru o veche zicala romaneasca: "Na-ti-o buna, ca ti-am dres-o!". De obicei, prin intermediul subtilei observatii, batrina incerca sa-mi corecteze stingaciile si excesele de neindeminare, inevitabile pentru virsta mea prescolara, de la inceputul anilor saptezeci. Daca demontam vreo masinuta (cu destula dibacie si repeziciune, in faza initiala), iar, apoi, incercam (cu greu) sa o reasamblez, punindu-i rotile aiurea si portierele asijderea, auzeam implacabilul: "Na-ti-o buna, ca ti-am dres-o!". Daca smulgeam capul vreunui "maimutoi" de cauciuc si, ulterior, il indesam grotesc pe umerii lui pirpirii, urma desigur: "Na-ti-o buna, ca ti-am dres-o!". In sfirsit, daca ma straduiam sa curat cuvertura de firimiturile cazute de la napolitana Danut, aruncindu-le direct pe jos, ochiul de vultur ma fixa necrutator, iar in urechi imi rasuna o muzica binecunoscuta: "Na-ti-o buna, ca ti-am dres-o!". Privind lucrurile retrospectiv, cu experienta adultului traitor in capitalism (salbatic?), pot spune ca, pe la cinci ani, expresia devenise un autentic "slogan" si, totodata, un veritabil "brand" al universului meu infantil.

Problema e insa alta. Fie din cauza otitelor repetate, de la debutul vietii mele, fie din cauza protezei dentare a bunicii (pe atunci, extraordinarul adeziv gingival Corega – caruia astazi ii face reclama entuziasta la televizor, in fiecare seara, o babuta dinamica, de la nu stiu ce teatru bucurestean, stirnind icnetele de repulsie ale fiului meu aflat in plin efort de ducere a cinei la bun sfirsit – nu se afla nici macar in stadiu embrionar!), proteza care, de altfel, i-a jucat feste pina la venerabila virsta de nouazeci si unu de ani (cind, din nefericire, ne-a parasit), obligind-o sa pronunte prescurtarea numelui faimosului Combinat de Utilaj Greu "CUC", in loc de "CUG", spre amuzamentul teribil al meu si al sora-mii si spre disperarea ei, eu intelesesem (si construisem chiar un complicat scenariu pe baza acestei "intelegeri"): "Na-ti-o buna, Catandrescu!". Fapt interesant totusi, nu fusesem deloc tulburat de propozitie – in forma sa "modificata" asa-zicind – si, ca atare, nu cerusem niciodata vreo minima explicatie. Sensul proverbului – conturat enigmatic chiar de acest, cum sa zic, imprevizibil personaj, "Catandrescu" – se situa pentru mine dincolo de orice ambiguitate, punctind ferm realitatea lumii in care trebuia sa evoluez.

Catandrescu nu putea fi decit un mare controlor (controlorul suprem, cum ar veni) al calitatii lucrurilor pe pamint, lui prezentindu-i-se, pentru certificare, toate artefacturile umanitatii. "Na-ti-o buna, Catandrescu!" functiona, prin urmare, ca o invocatie teurgica, o cerere a clementei severului inspector pentru penitentul umil, care-si expunea opera, cu sfiala, rigurosului examen. Articulasem, fara sa stiu, la scara mitologica, mecanismul procustian al "controlului tehnic de calitate" (CTC-ul, daca va amintiti), foarte la moda in societatea socialista. Cred ca, aflind prin absurd tenebrele imaginatiei mele puerile, Partidul ar fi raportat cu mindrie, la finele a sase cincinale de regim comunist, aparitia primelor specimene – in rindurile copiilor de virsta prescolara – din rasa "omului nou", rasa curatata complet de fantasmele lumii burgheze. Catandrescu ma impresiona si ma infricosa. Intilnindu-l, m-ar fi coplesit emotiile, tot asa cum mi s-ar fi intimplat, probabil, in preajma tovarasului Nicolae Ceausescu pe care televizorul il prezenta drept "cel mai iubit fiu al poporului". De fapt, ca sa fiu sincer, fizionomic vorbind, Catandrescu luase, in reprezentarile mele mentale, ceva din Ceausescu: incruntarea, absenta capacitatatii anatomice a zimbetului, privirea piezisa si alura teapana.

Catandrescu avea puteri nelimitate. Recunoasterea lui (CTC-ul suprem, altfel spus), lucru extrem de rar in istoria omenirii, dupa cum ma incapatinasem sa deduc, insemna izbavirea din orice constringere existentiala. Tu spuneai – "Na-ti-o buna, Catandrescu!" -, implorind, ritualic, acceptarea, iar Catandrescu, in mod normal, iti replica: "Asta-i buna? Hai sa fim seriosi! Inapoi la galere!". Nu intimplator, bunica-mea repeta fatidica invocatie. Ea ma pregatea indirect pentru duritatea lumii de afara. "Arata-i minunea asta lui Catandrescu si ai sa vezi tu!", parea sa fie conotatia subterana a mesajului ei. Atotputernicul judecator raminea neclintit in standardele sale de perfectiune, bietului muritor neraminindu-i decit sa-si continue sfortarile sisifice de "autodepasire" (si termenul acesta aparea frecvent in discursurile televizate ale tovarasului secretar general). Te adresai lui Catandrescu ca unei divinitati cu infinite competente, oglindindu-ti micimea insurmontabila in maretia sa funciara, vizualizindu-ti, prin contrast, efemeritatea meschina in decorul maiestuos al eternitatii sale imposibil de descris. Cu ajutorul prezentei lui, invatai, de timpuriu, precaritatea conditiei tale de individ.

Poate ca eroul sublim al fanteziei mele infantile – Catandrescu – ar fi fost dat uitarii, daca, de o vreme, exercitiul votului uninominal nu mi l-ar fi adus, simbolic, in memorie. Simpaticii exponenti ai "clasei politice" autohtone au inceput discret sa-si faca publicitate, stiut fiind ca, din aceasta toamna, nu vor mai putea miza pe atotcuprinzatoarea "lista de partid". Pentru a-si crea notorietatea mult-visata, ei fac tot felul de giumbuslucuri, care de care mai tipatoare, demne de analele Circului de Stat. Nu asta insa ma pune pe ginduri in primul rind. Lucrul cu adevarat ingrijorator vine din faptul ca absolut toti au inceput sa se inchine unui zeu tutelar: electorul anonim (ori, ma rog, dupa caz, Cetateanul Turmentat). Viitorii candidati au un subiect tabu: gradul de inteligenta, civilizatie si maturitate din interiorul electoratului roman. Nici unul nu ar pune in discutie aceste teme, iar, daca sint totusi fortati de moderatori sa intre pe teritoriul minat, au o singura placa de derulat: electorul este suveran, nu greseste niciodata, romanul e deosebit de educat, inteligent, plesneste de bun simt si va vota, in consecinta, asa cum trebuie. Ne spun, cu alte cuvinte, noua, votantilor, in exces de smerenie si linguseala – "Na-ti-o buna, Catandrescu!" -, asteptind apoi, cu infrigurare, necrutatorul nostru verdict. Nu ma deranjeaza, bineinteles, ca ipochimenii politichieii dimbovitene se inchina, fie si o data la patru-cinci ani, omului simplu (si confuz), dar ma deruteaza ca gimnastica in cauza ne transforma plenar, dupa principiul vaselor comunicante, intr-o natie de catandresti.