Cartile au si intuitie

I-am descoperit numele, mai intii, intr-o cronica de Eugen Simion. Criticul vorbea foarte entuziasmat despre jurnalul ei si cita masiv: cred ca nu doar spre dovada, ci si dintr-o pura placere a transcrierii unor pasaje impecabile – spun acum, cu impresii directe si proaspete de lectura – prin dictiune si percutanta. Se intimpla, de nu ma da memoria de sminteala, prin anii ’92 sau ’93 ai – ce sunet poate sa aiba o asemenea sintagma! – secolului trecut.

L-am reintilnit, apoi (numele, desigur), intr-o alta cronica, de Nicolae Manolescu, pe care o citeam cu o neascunsa voluptate. Era – simt nevoia sa ma explic – la doar trei sau patru ani de la revolutia gorbaciovista. Cortina cazuse, se putea, in fine, vorbi liber, nu mai erau – sau ni se parea doar – subiecte tabuizate. Lipseau insa – catastrofal – mijloacele prospectiunii. In facultate invatasem nu atit filologie (in sensul bun si sistematic al cuvintului; imi amintesc ca doar la sintaxa am avut un profesor de treaba: actualul academician Anatol Ciobanu), cit mai cu seama istoria PCUS, ateismul, comunismul stiintific, slava veche (predata insa de un neavenit: abia de silabisesc, cind ar fi trebuit sa pot citi fluent). Multa literatura a "popoarelor URSS", literatura straina (cu autori, totusi, atent selectati, conform unui larg principiu al compatibilitatii ideologice, se intelege). Nu insa si literatura romana, evident. Nici acum nu-mi pot imagina cum s-a negociat in iatacurile propagandei, prin anii ’50, editarea, fie si in chirilita, a poemelor – nu toate! – ale lui Eminescu. Cum a primit girul Ion Creanga. Si cum de a fost posibil ca, atunci, Grigore Vieru sa-si dedice poezii – reluate in volum – lui Tudor Arghezi, Slavici,  Blaga etc. Am riscat realmente exmatricularea cind, in anul doi, facusem la seminarul de literatura contemporana – condus de un feroce zelator al propagandei – observatia ca publicistica lui Andrei Lupan (favoritul partidului, uns si ca membru al Academiei) ar fi tributara stilisticii argheziene. (Chit ca pe urma, pe cit am aflat, cineva a facut un masterat in aceasta tema!).

Dar ce mai incolo, incoace: filologia noastra in perioada sovietica nu forma, ci malforma. Nu ieseai din Alma Mater decit cu minime cunostinte de specialitate (pe care, in lipsa surselor, nu aveai cum sa le aprofundezi) si cu o claie de idei utopice, fara de nici un folos. Nici nu e de mirare ca generatia noastra macar la constructia "podurilor de flori" n-a participat: a stat privind bulversata pe margini, martor incapabil sa converteasca realitatea in propozitii ordonatoare, sa acceada la reversul semantic al faptelor. Lipseau, repet, mijloacele prospectiunii: cultura si capacitatea de a gindi pe cont propriu, cu neuronii din dotare. In fond, adevarata facultate au fost lecturile furtive de dupa, in galop, in trenul care ma ducea seara acasa de la redactie, intre doua stiri care trebuiau predate "urgent, pentru numarul curent" etc. Cind vorbim de sincronizarea literaturilor si competitivitatea prestatiei auctoriale din partea aceasta a Prutului, uitam sau ignoram cu buna stiinta teribilul handicap. Judecata estetica trebuie sa mearga aici, din pacate, mina in mina cu tribunalul sociologic, pentru ca accidentul biografic (sau ceea ce pare ca atare) deriva dintr-o cumplita legitate a istoriei: un dosar la care filele niciodata nu vor prisosi.

Cu asta sper ca am explicat de ce nu am auzit niciodata pina la fericita intimplare de Jeni Acterian, fiinta greu de multumit. Si de ce pasajele citate de cei doi critici m-au frapat: nu aveam in spatiul nostru cultural nimic asemanator, nici pe departe.

Am tot cautat de atunci Jurnalul unei fiinte greu de multumit: zadarnic, fiindca nici la difuziunea valorica nu ne-am dovedit vrednici. Cind, in fine (anul imi scapa, dar trebuie ca e recent), Editura Cartier l-a reprodus, o alta problema, tot atit de insurmontabila, pacatele mele: pretul prohibitiv. Har Providentei ca l-am putut gasi, deunazi, la biblioteca Universitatii "Alecu Russo" din Balti. Este vorba de editia Humanitas, 1991: in tocmai trei exemplare, inca nesolicitate (!), donatie a Asociatiei Pro Basarabia si Bucovina. Nu va mai spun ca primele pagini le-am citit chiar in sala de lectura, altele – in cantina universitara, acompaniat de zgomotul tacimurilor, pe urmatoarele in tren, apoi intr-un local: o fervoare cum nu mai tin minte sa fi trait. Cartile nu au doar suflet: au si intuitia matematica de a-ti intra in viata exact cind ai mai multa nevoie de ele…